Europa antifragilă

Sursa: Pixabay

„Uniunea Europeană a supraviețuit unui deceniu de convulsii, înainte de pandemie, în cel mai bun mod posibil: prin aprofundarea integrării sale. Răspunzând la criza COVID-19 în același mod, blocul poate mai degrabă să iasă mai puternic, decât doar să-și demonstreze reziliența”, scrie Javier Solana, pentru Project Syndicate.

<< Cuvântul „reziliență” a fost folosit amețitor de mult de când a fost declarată pandemia de COVID-19, în urmă cu un an. Majoritatea interpretează reziliența ca fiind opusul fragilității – maximum la care multe familii și companii pot spera în aceste vremuri nefericite. Dar, ca obiectiv colectiv, rezilienței îi lipsește ambiția. Adevăratul antonim al fragilității este ceva mai îndrăzneț, iar Europa, în special, poate și ar trebui să meargă înainte, în urmărirea sa.

În cartea lui din 2012,  Antifragile: Things that Gain from Disorder, Nassim Nicholas Taleb subliniază că „reyilientul rezistă șocurilor și rămâne la fel”, în timp ce „antifragilul se îmbunătățește” Conceptul ne amintește de populara vorbă a filosofului german, Friedrich Nietzsche: „Ceea ce nu mă omoară, mă face mai puternic”. Referirea la acest aforism poate părea oarecum frivolă, având în vedere efectul pandemieiîn plan uman și suferința enormă pe care a provocat-o. Cu toate acestea, logica sa este clar aplicabilă anumitor contexte.

De exemplu, sistemul nostru imunitar funcționează exact în acest mod, permițând vaccinurilor să stimuleze producția de anticorpi, prin utilizarea unui agent infecțios. În ceea ce privește politica publică, este de așteptat ca sistemele noastre de sănătate să iasă mai puternice din presiunea în care se află în prezent, atrăgând în cele din urmă mai multe resurse și utilizându-le mai bine. Iar dincolo de granițele naționale, zicala lui Nietzsche este adevărată pentru unele structuri de guvernanță formate din mai multe niveluri, cum ar fi Uniunea Europeană.

Din punct de vedere istoric, proiectul de integrare europeană a fost realizat lovitură cu lovitură, majoritatea dificultăților devenind lecții învățate. În deceniul care a precedat pandemia, UE a cunoscut o criză „existențială” după alta: Marea Recesiune, criza euro, criza migrației și apoi Brexit. UE nu numai că a supraviețuit acestui deceniu volatil, ci a făcut-o prin aprofundarea integrării sale – fapt care este, adesea, trecut cu vederea.

Blocul ar trebui să răspundă în același mod la criza COVID-19, care va fi cu noi mult timp. A reușit deja să pună baze solide. Deși deficiențele UE au fost expuse, iar gestionarea pandemiei a fost departe de a fi fost impecabilă, ar trebui să recunoaștem că liderii europeni au încălcat câteva tabuuri importante. În special, atunci când a izbucnit pandemia, puțini analiști ar fi putut ghici că blocul ar fi de acord asupra emiterii de datorii comune la scară largă pentru a finanța subvențiile acordate statelor membre afectate de recesiune.

COVID-19 a evidențiat nevoia UE de mai multe garanții. Am văzut acest lucru la începutul pandemiei, când o penurie de provizii medicale esențiale a fracturat solidaritatea intra-europeană. O vedem și acum, deoarece problemele de aprovizionare împiedică lansarea vaccinurilor în întregula bloc. Deși UE se poate lăuda cu faptul că a finanțat dezvoltarea vaccinului de succes Pfizer / BioNTech (compania germană BioNTech, fondată de un cuplu turco-german, a primit finanțare considerabilă din partea UE), acesteia i-a lipsit îndrăzneala în alte faze ale procesului. Înființarea unei Uniuni Europene a Sănătății va ajuta blocul să remedieze aceste neajunsuri și să atenueze riscurile viitoare.

Același raționament se aplică multor altor domenii. Inițiative precum cooperarea structurată permanentă au început deja să se ocupe de fragmentarea excesivă a UE în ceea ce privește securitatea și apărarea. De când președintele SUA, Joe Biden, a preluat funcția, unii au susținut din nou că această concentrare riscă să împiedice inutil cooperarea Europei în materie de securitate cu Statele Unite, în special în cadrul NATO. Dar susținerea capacităților defensive europene – care să nefacă astfel un aliat mai demn de încredere și mai puțin dependent – a fost esențială înainte de alegerea lui Donald Trump și este și acum. Beneficiile vor avea ecouri pe ambele maluri ale Atlanticului.

De asemenea, UE încearcă să-și îmbunătățească poziția în cursa tehnologică globală, intensificându-şi eforturile în sectoare critice, cum ar fi inteligența artificială și microcipurile. În ceea ce privește tranziția spre energia verde, blocul ar trebui să exploreze alte inițiative de dezvoltare industrial, pe linia Alianței europene pentru baterii.

În sectorul financiar, începe, încet, să apară o piață europeană de capital. Și în ceea ce privește schimburile comerciale, UE și-ar mări marja de manevră dacă ar putea asigura un rol mai important pentru euro în sistemul monetar internațional. Acest lucru le-ar permite țărilor UE să se protejeze de aplicarea sancțiunilor extrateritoriale, care interferează cu activitatea comercială, punând în pericol accesul la sistemele financiare și monedele altor țări.

Toate aceste propuneri ar putea intra sub conceptul „autonomiei strategice”, care a devenit un element esențial al discuțiilor de politică europeană. Din păcate, totuși, acest termen a provocat neînțelegere și dezacord. Prin urmare, pentru a facilita consensul, ar fi mai bine să ne concentrăm mai puțin pe termen și mai mult pe cele două axiome principale pe care își propune să le sintetizeze. Pe de o parte, în mod clar UE nu poate renunța la cooperarea multilaterală, care se află în ADN-ul proiectului european și, prin urmare, este centrală pentru modul în care blocul se proiectează în exterior. Pe de altă parte, este la fel de evident că UE trebuie să aibă voința și capacitatea de a-și stabili și urmări prioritățile într-un mod autosuficient.

În cele din urmă, noi europenii trebuie să aspirăm să trăim după propriile noastre norme, ceea ce ar echivala cu îmbrățișarea autonomiei în sensul său etimologic precis. Ar fi paradoxal, prin urmare, dacă măsurile prezentate mai sus ar fi contrare acelor norme. Spus direct, UE nu trebuie să se îndrepte spre protecționism sau să ia măsuri care împiedică grav concurența liberă între întreprinderile europene. Mai mult, Europa poate, în multe cazuri, să-şi consolideze securitatea aprovizionării prin diversificare, mai degrabă decât prin mutarea producției.

Odată ce pandemia se va fi încheiat, UE va continua să se confrunte cu bătălii pe termen lung. Printre altele, este în joc supraviețuirea sa ca actor politic global de prim rang și nici declinul demografic al Europei, nici eroziunea actuală a multilateralismului, la nivel Mondial, nu vor ajuta în această privință.

Dar Europa are sau este în măsură să obțină suficiente şi intangibile active materiale pentru a-și asigura un rol de lider în lume, cu condiția să folosească aceste active în mod inteligent și coerent. Aceasta nu înseamnă neapărat crearea unor „State Unite ale Europei”. Cu toate acestea, înseamnă să rămânem dornici să îmbrățișăm provocările ca pe un stimulent pentru întărirea apărării noastre, în conformitate cu idealul inspirator al antifragilității. >>

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here