Omenirea se îndreaptă către un crah global, „o perioadă de mizerie economică pe care puțină lume a experimentat-o”, scrie într-o analiză Ian Bremmer, președintele think tank-ului de risc politic Eurasia Group.
- Redăm analiza integrală, publicată în paginile revistei Time:
Lumea este confuză și înspăimântată. Infecțiile COVID-19 sunt în creștere în Statele Unite și în întreaga lume, chiar și în țările care au crezut ca au putut stăpâni virusul. Perspectivele pentru anul viitor sunt în cel mai bun caz incerte; țările se grăbesc să producă și să distribuie vaccinuri cu viteză periculoasă, unii optând să ocolească studiile de fază critică. Între timp, rata șomajului rămâne amețitor de mare, chiar dacă piața bursieră din SUA continuă să sfideze gravitatea. Ne îndreptăm către un crah global – o perioadă de mizerie economică pe care puțină lume a experimentat-o.
Nu vorbim despre Hooverville-uri (maghernițe construite pentru populația săracă în perioada Marii Crize Economice din anii 1930; numele lor provine de la președintele de atunci al SUA, Herbert Hoover – n.r.). Astăzi, SUA și majoritatea lumii au o clasă mijlocie robustă. Avem plase de siguranță socială care nu existau acum nouă decenii. Din fericire, acest lucru este valabil chiar și pentru țările în curs de dezvoltare. Majoritatea guvernelor acceptă astăzi o interdependență economică profundă între națiunile create de decenii de comerț și globalizare a investițiilor. Dar cei care se așteaptă la o așa-numită recuperare economică în formă de V, într-un scenariu în care dezvoltatorii de vaccinuri cuceresc COVID-19 și toată lumea se întoarce direct la muncă, sau chiar o revenire lină și constantă pe termen lung, ca cea care a urmat crizei financiare globale din urmă cu un deceniu, vor fi dezamăgiți.
Să începem cu cuvântul criză. Nu există o definiție general acceptată a termenului. Nu este surprinzător, având în vedere cât de rar întâlnim catastrofe de această amploare. Există însă trei factori care separă o adevărată criză economică de o simplă recesiune. În primul rând, impactul este global. În al doilea rând, va tăia mai adânc în mijloacele de trai decât orice altă recesiune cu care ne-am confruntat în viața noastră. În al treilea rând, efectele sale negative vor dăinui mai mult.
O criză nu este o perioadă de contracție economică neîntreruptă. În cadrul acesteia pot exista perioade de progres temporar care să creeze aspectul recuperării. Marea Criză a anilor 1930 a început odată cu prăbușirea bursei în octombrie 1929 și a continuat până la începutul anilor 1940, când Al Doilea Război Mondial a creat baza unei noi creșteri. Acea perioadă a cuprins două prăbușiri economice separate: mai întâi din 1929 până în 1933, apoi din mai 1937 până în 1938. La fel ca în anii 1930, vom vedea momente de dilatare în această perioadă a crizei.
Crizele nu generează doar statistici urâte și bagă în hibernare cumpărătorii și vânzătorii. Ele schimbă modul în care trăim. Marea Criză a creat foarte puține schimbări de durată. Unii lideri vorbesc mai des acum despre inegalitatea bogăției, dar puțini au făcut ceva pentru a rezolva problema asta. Multe segmente ale societății, în special persoanele care nu se aflau deja în pragul pensionării, au putut să se retragă și mai târziu să revină la aceeași abordare a economisirii și a investițiilor pe care o practicau înainte de criză. Au fost răsplătiți cu o perioadă de recuperare solidă, de lungă durată. Acest lucru este foarte diferit de actuala criză. Temerile COVID-19 vor aduce schimbări durabile în atitudinile publicului față de toate activitățile care implică mulțimi de oameni și modul în care lucrăm zilnic; de asemenea, va schimba permanent poziția competitivă a Americii în lume și va crește o incertitudine profundă în ceea ce privește relațiile SUA-China.
În plus, disfuncția politică – în SUA și în întreaga lume – este mai severă decât în 2008-2009. Pe măsură ce criza financiară avea loc, nu s-a declanșat nicio polemică între democrați și republicani privind urgența, și anume dacă era sau nu una reală. În 2020, însă, există prea puțin consens cu privire la ce trebuie făcut și cum trebuie făcut.
Să revenim la definiția noastră legată de criza economică. În primul rând, încetinirea actuală este fără îndoială globală. Majoritatea recesiunilor din SUA după război și-au limitat efectele cele mai grave la nivelul economiei interne. Dar majoritatea au fost rezultatul inflației interne sau al unei înăspriri a piețelor naționale de credit. Nu este și cazul COVID-19 și al încetinirii globale actuale. Aceasta este o criză sincronizată și, la fel cum de creșterea neobosită a Chinei în ultimele patru decenii au beneficiat deopotrivă și țări mai bogate, și unele mai sărace, așa și încetinirea de acum din China, SUA și Europa va avea un impact asupra lumii noastre globalizate. Acest coronavirus a făcut ravagii în toate economiile majore din lume. Impactul său se resimte peste tot.
Plasele de siguranță socială sun testate acum ca niciodată. Unele se vor rupe. Sistemele de sănătate, în special în țările sărace, crapă deja sub tensiune. În timp ce se străduiesc să facă față costurilor umane ale acestei încetiniri, guvernele nu-și vor plăti datoriile. Din toate aceste motive, țările cu venituri medii și cele în curs de dezvoltare sunt deosebit de vulnerabile, însă povara datoriei și probabilitatea de deficiențelor vor presa întregul sistem financiar global.
A doua caracteristică definitorie a unei crize: impactul economic al COVID-19 va fi mai profund decât orice recesiune din memoria umanității. Raportul cu privire la politica monetară, prezentat Congresului în iunie de către Rezerva Federală, a menționat că „severitatea, sfera de aplicare și viteza declinului economic au fost semnificativ mai grave decât oricare altă recesiune de la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace”. Angajamentele salariale au scăzut fără precedent, cu 22 de milioane în martie și aprilie, înainte de a pune înapoi 7,5 milioane de locuri de muncă în mai și iunie. Rata șomajului a sărit la 14,7% în aprilie, cel mai înalt nivel de la Marea Criză, înainte de-a se întrema la 11,1% în iunie.
Și acum, veștile proaste. În primul rând, aceste date reflectă condițiile de la mijlocul lunii iunie – înainte de cel mai recent impuls în cazurile COVID-19 din sudul și vestul american, care a provocat cel puțin o blocare temporară a recuperării. Semnele de suferință economică corporatistă se înmulțesc. Și un al doilea, și un al treilea val de infecții ar putea lăsa mult mai mulți oameni fără locuri de muncă. Pe scurt, nu va exista o recuperare durabilă până când virusul nu va fi complet controlat. Asta înseamnă probabil un vaccin. Dar chiar și atunci când va exista un vaccin, asta nu înseamnă că vom apăsa pe un comutator și lumea va reveni la normal. Unii vor avea vaccinul înainte de alții. Unii cărora li se va oferi vaccinul, nu-l vor accepta. Recuperarea va fi una cu intermitențe.
Lăsând la o parte problema unică a măsurării ratei șomajului în timpul unei pandemii, există un semnal de alarmă mai important aici. Raportul Biroului de Statistică a Muncii a remarcat, de asemenea, că ponderea pierderilor de locuri de muncă clasificate drept „temporare” a scăzut de la 88,6%, în aprilie și mai, la 78,6% în iunie. Cu alte cuvinte, un procent mare de lucrători blocați în acea rată a șomajului nu vor mai avea la ce locuri de muncă să revină. Această tendință probabil că va dura, deoarece COVID-19 va forța mult mai multe companii să își închidă porțile definitiv, iar guvernele nu vor elibera la nesfârșit cecuri de salvare.
Acești factori ne conduc către a treia definiție a crizei: o încetinire care va dura mai mult decât recesiunile din ultimii 80 de ani. Biroul bugetar al Congresului a avertizat că rata șomajului va rămâne încăpățânat de mare în următorul deceniu, iar producția economică va rămâne scăzută ani de zile dacă nu se vor face modificări privind cheltuielile guvernamentale și modul de colectare a taxelor. Aceste tipuri de modificări vor depinde de recunoașterea largă a faptului că măsurile de urgență nu vor fi suficiente pentru a restabili sănătatea economiei americane. Ceea ce este valabil în SUA va fi valabil oriunde altundeva.
În primele zile ale pandemiei, guvernele G7 și băncile lor centrale s-au mobilizat rapid pentru a sprijini lucrătorii și întreprinderile, oferindu-le suport în privința veniturilor și linii de credit, în speranța de a-i ține pe o linie de plutire până își vor putea relua activitățile. Fed, Banca Centrală Europeană, Banca Angliei și Banca Japoniei au lăsat deoparte orice regulament pentru a oferi un sprijin fără precedent, astfel încât piețele să poată continua să funcționeze.
Acest sprijin de lichiditate (împreună cu optimismul legat de vaccin) a impulsionat piețele financiare și poate va continua să crească rezervele. Dar acest pod financiar nu este suficient de mare pentru a reduce diferența dintre vitalitatea economică trecută și cea viitoare, deoarece COVID-19 a creat o criză în economia reală. Atât oferta, cât și cererea au suferit daune bruște și profunde. Și va deveni din ce în ce mai dificilă, din punct de vedere politic, o impunerea unei a doua – sau chiar a treia – perioade de izolare.
Acesta este motivul pentru care forma de recuperare economică va fi un „vuiet zimțat”, o formă care reflectă un proces de recuperare de tip „stop-start” de lungă durată și o economie globală care se va redeschide inevitabil în etape până când va exista un vaccin și va fi distribuit la nivel global.
Ce ar putea face liderii mondiali pentru a reduce această criză globală? Aceștia ar putea reziste tentație de-a le spune oamenilor că zile strălucitoare ne așteaptă chiar după colț. Oamenii au nevoie de lideri care să-și asume responsabilitatea pentru deciziile dure.
Din punct de vedere practic, guvernele ar putea face mai mult pentru coordonarea planurilor de stopare a virusului. Dar ar trebui să fie pregătite și pentru a ajuta țările cele mai sărace și cele mai afectate să evite cel mai rău scenariu al virusului și contracția economică, investind sumele necesare pentru a ține aceste țări pe picioare. Lipsa de leadership internațional de astăzi înrăutățește lucrurile. Dacă COVID-19 poate învăța liderii mondiali valoarea de a lucra împreună pentru a evita catastrofele comune, situațiile viitoare de urgență la nivel mondial vor fi mult mai ușor de gestionat pentru binele tuturor. Din păcate, nu asta este calea pe care am apucat-o.
