Țările occidentale au aprobat în sfârșit livrările a zeci de tancuri Abrams, Leopard 2 și Challenger către Ucraina. Livrările de avioane de luptă și rachete ATACMS cu rază lungă de acțiune rămân sub semnul întrebării, dar armele deja aprobate nu vor ajunge prea curând pe pozițiile de luptă. Expertul militar Pavel Luzin explică, pentru The Insider (în rusă – AICI, în engleză – AICI), de ce ritmul lent în completarea armatei ucrainene cu noi arme grele nu are de-a face atât cu „liniile roșii” ale Moscovei și frica de escaladare, cât cu probleme obiective ce țin de introducerea armelor de înaltă tehnologie într-o armată activă.
<< După 11 luni lungi de agresiune rusă la scară largă împotriva Ucrainei și nouă luni de la prima reuniune a Grupului de Contact pentru Apărarea Ucrainei, care include acum aproape 50 de țări, ținută la baza aeriană americană Ramstein din Germania, Occidentul își extinde sprijinul. Livrările de arme care vor urma în curând vor include tancuri grele, fabricate de Marea Britanie, Germania și Statele Unite – Challenger 2, Leopard 2 și, respectiv, Abrams. Numărul lor total se măsoară deja în zeci. Multora li se poate părea din nou că armamentul sosește cu întârziere și în cantități insuficiente, iar liderii marilor țări occidentale acționează indecis și, poate, tind să țină seama de strigătele regulate cu privire la „liniile roșii” venite de la Moscova. Dar nu acesta este motivul principal al întârzierii.
„Liniile roșii” cele maleabile ale Rusiei
Războiul a spulberat iluzia unei părți considerabile a elitelor occidentale că Rusia va fi capabilă să urmeze un curs politic normal odată ce anumite „instituții în adormire” vor începe să funcționeze. Încă din primăvara anului trecut, americanii și europenii urmăresc o înfrângere militară a Rusiei, una după care aceasta să nu-și mai poată recăpăta puterea militară. Desigur, politicienii europeni și americani doresc să evite riscurile excesive și propria lor responsabilitate pentru problemele iminente care apar pe parcurs. Ei urmăresc îndeaproape reacțiile Moscovei și pe ale altor țări la acțiunile lor, căutând să-și mențină pozițiile de politică externă și să păstreze un spațiu maxim de manevră pentru următorii pași.
Ceea ce observatorii au considerat drept îngrijorare față de anumite „linii roșii” ale Moscovei (care se schimbă constant) sunt, de fapt, prudența și coordonarea procesului atât la nivelul departamentului de politică internă a fiecărei țări, cât și la nivelul întregii coaliții. Desigur, nici factorul uman și personalul excesiv nu contribuie la luarea rapidă a deciziilor. Prețul întârzierii constă în vieți omenești.
Calitatea și complexitatea armelor
Complexitatea armamentului are un impact mult mai mare asupra ritmului de aprovizionare. Cu toții ne amintim cum începutul livrărilor de sisteme americane și europene de rachete cu lansare multiplă, HIMARS și M270, către Ucraina a fost resimțit ca un progres. Cu toate acestea, mult mai rar ne amintim că MLRS sunt mult mai mult decât simple lansatoare și muniții de înaltă precizie. Logistica de aprovizionare este departe de a fi o sarcină banală și, cu cât aceste arme sunt mai multe, cu atât ea este mai complicată. Aproximativ 10.000 de rachete sunt produse anual pentru MLRS – de multe ori mai multe decât pentru omologii lor din Rusia, dar sunt, de asemenea, consumate într-un ritm foarte mare. MLRS-urile moderne au nevoie și de recunoaștere aeriană și spațială: armata ucraineană a reușit să combine HIMARS cu sistemele sale comerciale de teledetecție. Americanii înșiși, care se bazează pe propriii sateliți de recunoaștere și care folosesc sisteme comerciale în principal pentru comunicații, nu au avut o astfel de experiență.
Același lucru este valabil și pentru obuzierele cu rază lungă de acțiune, care, pe lângă obuze, au nevoie de un sistem de întreținere și reparații, bine coordonat – în special pentru țevile uzate de tun. Au nevoie, de asemenea, de artilerişti şi lansatori de rachete cu experienţă, care cunosc limba engleză şi care se pot recalifica rapid.
Pe lângă toate acestea, fiecare sistem de arme este încorporat în sistemul general al forțelor naționale și de coaliție, și în conceptul de război. Înțelegerea modului de încadrare în tipul de război pe care îl duce Ucraina necesită un efort intelectual comun serios.
Același lucru este valabil și pentru vehiculele blindate. Vehiculele blindate și procedurile de întreținere ale acestora sunt relativ ușor de învățat, indiferent de model, deoarece există multe piese interschimbabile. De aceea, multe țări, de la SUA la Turcia și Australia, le furnizează cu sutele. Situația cu transportoarele blindate de personal și BMP-urile este mai complicată – au nevoie și de militari experimentați și tehnicieni cu cunoștințe de limba engleză și pot fi trimiși în străinătate de pe front doar în grupuri mici.
Acest lucru face problema tancului mult mai clară. Dacă aprovizionarea cu tancuri sovietice T-72 și T-80 de la armatele altor țări nu a cauzat imediat o mare problemă (cu excepția faptului că acele tancuri trebuiau înlocuite cu ceva acasă), problemele cu tancurile moderne grele au fost destul de evidente.
În primul rând, aceste tancuri în sine sunt mult mai complexe decât tancurile sovietice/ucrainene/rusești. Nu este suficient să înveți cum să apeși butoanele – trebuie să înțelegi cum să folosești tancul în operațiuni de luptă împreună cu alte tancuri, alte vehicule blindate și ramuri ale forțelor armate. Este deosebit de important faptul că Ucraina este foarte limitată în aviație pentru acoperirea lor din aer, iar Rusia are încă un număr semnificativ de avioane și elicoptere de atac, concepute pentru a lupta împotriva tancurilor, printre altele. În general, se pune problema potrivirii tancurilor adaptate la conflictele locale din ultimele decenii, în realitățile războiului actual, inclusiv în cele legate de geografie (teren, nivel de urbanizare etc.).
Rusia încă are un număr semnificativ de avioane și elicoptere de atac
În al doilea rând, echipajele tancurilor occidentale sunt formate din patru oameni, nu trei, ca la T-64, T-72 și T-80. Cu alte cuvinte, este necesară nu doar recalificarea echipajelor de tancuri existente, ci și reorganizarea și extinderea acestora. În consecință, este, de asemenea, necesar să se pregătească înlocuitori pentru echipajele de tancuri sovietice, care se vor transfera în curând la tancurile Challenger, Leopard și Abrams.
În al treilea rând, tancurile trebuie întreținute, nu doar aprovizionate cu obuze și combustibil. Este adevărat că, spre deosebire de cele mai recente modificări ale T-72 și T-80, a căror durată de viață a motorului este sub 1000 de ore, durata de viață a motoarelor tancurilor occidentale ajunge la câteva mii de ore (iar Challengers și Leopards au motoare unificate), dar aceste motoare necesită specialiști care să știe să citească și să vorbească limba engleză, precum și echipamente speciale. În plus, durata de viață a tunurilor de pe tancurile occidentale este, de asemenea, finită și, în funcție de tipul de proiectil, este determinată de numărul de focuri: de la câteva sute la peste o mie, mai lungă decât cea a tancurilor sovietice și a celor modificate din acestea, dar nu de câteva ori mai lungă.
Acestea fiind spuse, este clar de ce problema aprovizionării cu avioane de luptă de care Ucraina are nevoie se rezolvă chiar mai lent decât problema tancurilor. De asemenea, la toate aspectele umane, organizatorice și tehnice trebuie adăugată și problema infrastructurii aerodromului. Orice aerodrom va fi o țintă prioritară pentru rachetele rusești și va necesita un sistem puternic de apărare aeriană. Singurul avion modern de luptă, care permite desfășurarea sub acoperire cu posibilitatea de a folosi o autostradă în loc de un aerodrom este Saab JAS 39 Gripen, din Suedia, dar până acum este doar o opțiune ipotetică.
În același timp, nu au existat probleme deosebite în ceea ce privește aprovizionarea cu avioane și elicoptere de fabricație sovietică încă din primele luni ale invaziei ruse. Țările occidentale au oferit Ucrainei tot ce au putut da. Mai mult, Marea Britanie a reușit să antreneze 10 echipaje și o echipă de ingineri în cadrul unui program de șase săptămâni, pentru cele trei elicoptere Sea King care au fost transferate în Ucraina – primele astfel de aparate de fabricație occidentală care au fost furnizate armatei ucrainene. Cu alte cuvinte, este probabil ca problema aviației să fie rezolvată în acest an, dar nu rapid.
În ceea ce privește rachetele care ar permite Ucrainei săi extindă raza de acțiune a atacurilor sale împotriva trupelor rusești, cea mai de dorit opțiune, rachetele ATACMS cu o rază de acțiune de până la 300 km, pare a fi cea mai dificilă. Din nou, nu este vorba despre „liniile roșii” pe jumătate mitice ale Moscovei, ci mai degrabă despre rachetele în sine. Aproximativ 3.800 de astfel de rachete au fost produse de la sfârșitul anilor 1980, iar producția lor a încetat cu mulți ani în urmă; producția în masă a rachetelor PrSM, care urmează să le înlocuiască, nu va fi lansată până la sfârșitul acestui an.
Cu toate acestea, de la prima lor utilizare în luptă, în 1991, puțin peste 600 dintre aceste rachete au fost folosite – pentru a oferi sprijin de foc în operațiuni ofensive și pentru a ținti posturi de comandă și concentrări de trupe cu ajutorul sistemelor de recunoaștere operațională. Pur și simplu, motivul pentru care Ucraina are nevoie de aceste rachete este diferit de motivul pentru care au fost concepute aceste rachete. De exemplu, sunt necesare zeci de astfel de rachete pentru a distruge cel puțin un aerodrom militar rusesc. Sunt necesare sute de astfel de rachete pentru a doborî mai multe aerodromuri sau, de exemplu, depozite de armament, tabere de spate, poduri și noduri feroviare, care sunt vizibile pentru sateliții comerciali.
Se pare că Ucraina are nevoie de mult mai multe rachete decât au fost folosite în ultimii 30 de ani. Acest lucru nu înseamnă că ATACMS nu vor fi date Ucrainei, dar este necesar să se dezvolte noi modalități de utilizare a acestora, eficiente nu doar din punct de vedere psihologic, ci și practic. Sau este necesar să se găsească o alternativă care să permită armatei ucrainene să rezolve sarcinile necesare.
Când va avea loc victoria?
Asistăm la un proces dificil și chiar dureros de evoluție calitativă a forțelor armate ucrainene. Procesul a fost facilitat de faptul că a început încă din 2014. Cu toate acestea, la momentul invaziei la scară largă a Rusiei în Ucraina, era încă departe de a se fi încheiat. Este vorba atât de resurse, cât și de starea clasei conducătoare ucrainene, care s-a schimbat radical în ultimele luni.
Reînarmarea Ucrainei și regândirea conceptului de război modern au loc astăzi pe fondul unor lupte grele, ceea ce îngreunează situația atât pentru ucraineni, cât și pentru țările donatoare. Cu toate acestea, realizările armatei ucrainene și ale aliaților săi sunt extraordinare, iar armata ucraineană trece la un nou nivel.
Este imposibil de prezis când va fi învinsă definitiv Rusia în acest război. În circumstanțe favorabile, acest lucru s-ar putea întâmpla chiar în acest an, dar ar putea dura și mai mult. Chiar și coaliția internațională a avut nevoie de ani de zile pentru a învinge ISIS, care de la sfârșitul anului 2013 ocupase teritorii importante în Siria și Irak, dar nu dispunea de o flotă mare de vehicule blindate și artilerie, și nu avea deloc aviație. Abia la sfârșitul anului 2017, după patru ani de conflict, ISIS a fost nimicit. Trebuie să fim pregătiți pentru faptul că, chiar și în lipsa tancurilor, a rachetelor, a artileriei și a aviației, și în condițiile degradării organizaționale a armatei ruse, Kremlinul va reuși să prelungească războiul cât mai mult posibil, deoarece în joc este supraviețuirea fizică a locatarilor de la Kremlin și a familiilor lor. >>
De ce vrea Ucraina avioane occidentale. Ce semnale sunt privind F-16
