Politica externă a SUA în secolul 21 este dăunătoare lumii și însăși Americii – guvernul trebuie să fie mai perspicace și mai consecvent, scrie într-o analiză CEPA Kurt Volker, fost ambasador SUA la NATO și actual expert în probleme de siguranță națională.
🔷 Politica externă americană tinde să oscileze între conducere internațională ambițioasă și izolaționism de-un fel sau altul.
A întoarce spatele omenirii pare să fie setarea implicită și-n acest punct se află America în acest moment. Fie că este vorba despre Afganistan, Balcanii de Vest, Europa de Est, Africa de Est sau oricare alte puncte fierbinți, vidul pe care America îl lasă în urma sa face lumea un loc mai puțin sigur și mai puțin democratic.
Timp de 50 de ani – de la intrarea Americii în al Doilea Război Mondial în 1941, după Pearl Harbor, și până la prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991 – Statele Unite s-au angajat într-o perioadă fără precedent de conducere internațională susținută, susținută de amenințarea implicită a forței. A existat un consens bipartizan conform căruia Statele Unite și aliații săi se confruntau cu o amenințare existențială din partea Uniunii Sovietice. Liderii ambelor părți au tratat securitatea națională ca pe-o prioritate de vârf și au convins publicul american să susțină o conducere globală robustă a SUA.
Odată cu prăbușirea acelei amenințări existențiale, atât liderii politici republicani, cât și democrații au căutat din ce în ce mai mult să se retragă din angajamentele globale pentru a se concentra pe problemele interne. Încă din cursa prezidențială din 1992, Bill Clinton își făcea deja campanie cu sloganul „Este economia, prostule!”
Chiar dacă războiul din Bosnia a fost un subiect în timpul campaniei electorale din 1992, președintele Clinton a ținut inițial America departe de orice angajament militar acolo, chiar și-atunci când s-a convenit asupra planului Vance-Owen și avea nevoie de implementare militară în 1993. Președintele George HW Bush a căutat să susțină conducerea globală a Americii după căderea Uniunii Sovietice, dar intervenția în Somalia pe care a ordonat-o în 1992 și care a dus la momentul „Black Hawk Down” sub președintele Clinton în 1993, i-a scârbit pe americani în legătură cu intervențiile străine.
Statele Unite nu au reacționat pentru a preveni genocidul din Rwanda în 1994. Doar masacrul din Srebrenica din 1995 a reangajat opinia globală și a atras Statele Unite în Balcani pentru a pune capăt epurărilor etnice. Președintele Clinton a rămas apoi implicat pe plan internațional și a intervenit rapid în Kosovo pentru a pune capăt unei campanii similare de epurare etnică.
Președintele George W. Bush a preluat șefia în 2001 cu angajamentul de-a nu se aventura în nation building în străinătate, reflectând din nou dorința de-a se retrage din acțiunea globală americană după angajamentele internaționale din Bosnia și Kosovo. Și-a schimbat dramatic atenția, totuși, când Statele Unite au fost atacate de teroriștii Al Qaeda pe 11 septembrie 2001. Cu războaiele din Afganistan și Irak, „Agenda pentru Libertate” și pașii majori în extinderea NATO, președinția lui George W. Bush marchează ultima perioadă de angajament global susținut al americanilor.
Până la mijlocul celui de-al doilea mandat al președintelui Bush, americanii au devenit obosiți și sceptici în ceea ce privește continuarea operațiunilor în Afganistan și Irak. Barack Obama și-a construit campania prezidențială din 2008 pe „încheierea a două războaie” (în Irak și Afganistan), promițând în același timp „speranță și schimbare” pe plan intern. El a aprobat intervenția NATO din 2011 în Libia pentru a preveni o catastrofă umanitară a forțelor lui Moammar Gadhafi, dar a scos forțele americane din operațiunile de luptă după doar câteva săptămâni, lăsând Franța și Regatul Unit să termine treaba. Fără conducerea SUA, în NATO nu exista voința de-a stabili o misiune ulterioară de pacificare, așa cum fusese cazul în Bosnia, Kosovo, Afganistan și Irak. Acest lucru a provocat dezastrul care a lăsat Libia în ruine 10 ani mai târziu. După ce Siria a trecut de linia roșie a lui Obama, folosind arme chimice împotriva propriului popor, președintele a spus că America nu ar trebui să lupte în „războaiele civile ale altor popoare” și a refuzat să intervină împotriva regimului Assad. El a retras, de asemenea, armata americană din Irak în 2011, iar apoi a fost forțat să anuleze decizia în 2014, când ISIS a capturat zone mari din țară.
La alegerea sa, președintele Trump a susținut fără sfială o agendă „America First”, jurând că de Statele Unite nu vor mai profitata acei aliați care beneficiază de umbrela de securitate a SUA fără a-și aduce contribuția. Versiunea Trump a izolaționismului american a fost abruptă și directă, dar legată de aceeași tradiție care i-a determinat inițial pe toți cei trei predecesori ai săi să se îndepărteze de lume și să se îndrepte către nation-building acasă.
Președintele Joe Biden continuă aceeași tradiție americană. Retrăgându-se din Afganistan, în ciuda consecințelor, angajându-se să pună capăt operațiunilor din Irak și Siria, căutând o relație „stabilă și previzibilă” cu Rusia, în ciuda agresiunii sale din Ucraina și Georgia și a atacurilor cibernetice împotriva Statelor Unite, și acordând prioritate inițiativelor interne, precum programele sociale și cheltuielile de infrastructură în detrimentul cheltuielilor de apărare și angajamentelor externe, Statele Unite ale Americii sunt din nou implicite către o poziție mai izolaționistă.
Administrația Biden poate susține pe bună dreptate că a sporit concentrarea SUA asupra Chinei, dar urmărind toate celelalte semnale care vin din Statele Unite, China nu este descurajată în ambițiile sale regionale și globale și este convinsă că principalul său rival global nu are hotărârea de a-i ține piept. Conducerea comunistă a Chinei crede că timpul este de partea ei.
Lecția istoriei – fie că este vorba de perioada interbelică sau de cea de după Războiul Rece – este aceea că de fiecare dată când Statele Unite se retrag din angajamentul lor global, alți actori mai puțin intenționați intervin, inversând ceea ce au fost cândva tendințe pozitive în securitatea globală și în democraţie.
Acest lucru evidențiază o eroare majoră în elaborarea politicii externe americane: convingerea că, dacă Statele Unite nu trec la acțiune sau se retrag dintr-un angajament internațional, restul lumii continuă așa cum este. Acest lucru n-are nicio legătură cu adevărul. Când America se retrage, vidul este umplut aproape imediat de alții, care nu împărtășesc sentimentul Americii privind valorile democratice și preocuparea pentru securitatea globală.
În Balcanii de Vest, observăm o renaștere a naționalismului sârb, care amenință însăși independența Muntenegrului. La recentele alegeri municipale din Georgia, am văzut al treilea scrutin național la rând cu suficiente defecte pentru a nu avea credibilitate internă. Ocupând încă 20% din Georgia, Rusia continuă să se angajeze într-un război de intensitate scăzută în Ucraina, fără respingere serioasă din partea Europei, NATO sau SUA. După cum ne arată recentul documentar al lui Bernard-Henry Levi, The Will to See, catastrofele umanitare continuă să se producă în Nigeria, Somalia, Afganistan, Bangladesh și-n multe alte locuri din lume. Nu este o coincidență că Statele Unite fie pleacă din, fie sunt deja în mare parte absente în aceste locuri.
Corolarul acestei lecții de istorie – că democrația și securitatea se deteriorează atunci când Statele Unite se retrag – este că acest lucru duce în cele din urmă la atât de multă suferință și daune în lume, încât afectează interesele și sensibilitățile SUA până la punctul în care se simt obligate să se angajeze din nou, dar la un cost mai mare. Vedeți Pearl Harbor, Srebrenica și 11 septembrie.
În loc să treacă prin aceste cicluri de conducere ambițioasă și retragere, interesele proprii ale Statelor Unite – precum și cele ale oamenilor iubitori de libertate din întreaga lume –, ar fi mult mai bine servite de o abordare consecventă, bazată pe valori și forță în afacerile externe. O abordare americană a conducerii, care să se angajeze în mod constant cu aliații și să-și pune adversarii la respect și să inspire populațiile care suferă sub lideri autoritari, ar trimite un semnal puternic și de neînlocuit în lume. O astfel de acțiune ar ajuta la formarea unei lumi mai bune pentru Statele Unite, aliații și partenerii săi.
Această abordare va necesita concentrare, resurse și perseverență, dar este o cale mult mai ieftină și mai eficientă decât oscilațiile între internaționalism și izolaționism pe care le-am văzut până acum. Fie că va fi cu președintele Biden, fie sub succesorul (succesorii) său, cererea internă și globală pentru o conducere americană rămâne ridicată. Nu este prea târziu să găsim un echilibru între internaționalismul susținut, bazat pe valorile americane și bazat pe forță, pentru a ajuta la construirea unei lumi mai sigure și mai bune, în care Statele Unite pot prospera.🟦
