- de Claire Berlinski
Un sistem construit pentru două tabere nu poate guverna o națiune divizată în trei. Monarhia prezidențială a Franței a devenit sursa propriei instabilități
În 1958, când a fondat a Cincea Republică, Charles de Gaulle credea că găsise un leac la instabilitatea cronică a Franței. A înzestrat țara cu o președinție extrem de puternică, dar și cu un parlament a cărui aprobare era necesară pentru acțiuni semnificative. Decenii la rând, această formulă contradictorie a funcționat: de regulă, lideri de anvergură, așa cum fusese însuși de Gaulle, obțineau majoritatea — sau, în orice caz, ceea ce își doreau.
- Acest articol este al doilea dintr-o serie despre sisteme politice care poate nu mai sunt potrivite scopului lor, distorsionând realitatea ideologică sau generând rezultate impracticabile
Problemele pe care a Cincea Republică fuseset concepută să le rezolve nu erau imaginare.
Între 1946 și 1958, Franța a trecut prin douăzeci și unu de guverne. Cabinetele erau construite dintr-o duzină de partide aflate în conflict, dependente de coaliții fragile care puteau fi răsturnate de o criză parlamentară sau de o ofensă ministerială. Diviziunile ideologice dintre gaulliști, comuniști, creștin-democrați și radicali erau acerbe, dar fractura mai profundă se afla într-o cultură politică dependentă de negocieri lipsite de rezultate.
Pe măsură ce Franța sângera în Indochina și era sfâșiată în problema Algeriei, nimeni nu a mai putut avea suficientă putere pentru a guverna. Paralizia amenința să discrediteze însăși democrația parlamentară și lăsa țara vulnerabilă la demoralizare, conspirație și rebeliune militară. Remediul lui de Gaulle a fost un monarh ales, sau ceva pe-aproape, a cărui legitimitate deriva direct de la popor.
A avut un parcurs bun. Franța s-a bucurat de ceea ce tânjea — măreție, continuitate și oameni de stat care pășeau cu încredere pe scena mondială. Slăbiciunile constituției erau mascate de personalități puternice: Pompidou, Mitterrand și chiar Chirac au dominat sistemul prin forța caracterului. Atâta timp cât politica respecta terenul familiar al Stângii și Dreaptei, a Cincea Republică părea, dacă nu eternă, cel puțin suficient de bună.
Însă o constituție construită pentru două partide nu poate guverna o națiune fracturată în trei.
Franța din 2025 este divizată, așa cum observa odinioară Iulius Cezar despre Galia, în trei părți: un centru certăreț al tehnocraților lui Macron, uneori făcând alianțe tactice cu partidele tradiționale slăbite; dreapta naționalistă a lui Marine Le Pen, uneori sprijinită de Republicani; și stânga radicală a lui Jean-Luc Mélenchon, uneori asistată de socialiști (deși se detestă între ei).
Fiecare bloc are propria presă, propria cosmologie morală, propriul diagnostic al maladiilor Franței. Niciunul nu are majoritatea; niciunul nu poate face compromisuri fără autoanihilare. Președinția, lipsită de majoritate, a încetat să mai fie un simbol unificator — cu excepția sensului că acești papagali certăreți pot cel puțin să fie de acord că îl urăsc pe Macron. În schimb, el a devenit un multiplicator al diviziunii.
Când președintele și guvernul provin din partide diferite, francezii numesc acest lucru coabitare. De Gaulle intenționa ca aceasta să fie excepțională: o curiozitate constituțională. Sub Macron, a devenit norma. De când și-a pierdut majoritatea, în 2022, el a guvernat prin decret, artificii procedurale și trucuri constituționale. Cinci prim-miniștri au venit și au plecat în tot atâția ani, fiecare rămânând în post doar suficient cât să devină obiect de dispreț.
Scurtul (și primul) mandat al lui Sébastien Lecornu, ministrul apărării loial lui Macron transformat în prim-ministru de sacrificiu, a fost cea mai recentă dovadă a disfuncționalității sistemului. Având sarcina de a trece un buget printr-o Adunare Națională care se detestă pe sine aproape la fel de mult cum îl detestă pe el, Lecornu a rezistat cam cât o salată — o unitate de timp politic aproximativ de două ori mai lungă decât în cazul unui Scaramucci. Guvernul său a căzut la o zi după ce și-a anunțat cabinetul, dărâmat de acuzații de înșelătorie, venite din partea dreptei, și de obstrucție, din partea stângii. Cu toate acestea, cu un fatalism comic, Macron l-a numit imediat înapoi. Meme-urile îl înfățișează pe Macron arătându-i Franței degetul mijlociu. Destul de exact. Astfel, o constituție concepută pentru a remedia slăbiciunile celei de-a Patra Republici asigură acum recapitulația acestora.
Sub melodramă se ascunde o criză serioasă. Datoria Franței depășește 114% din PIB; deficitul său se menține în jurul a șase procente, de două ori limita europeană. Comisia Europeană a lansat o procedură de „deficit excesiv” — o expresie birocratică ce ascunde o alarmă reală. Odată cu creșterea dobânzilor, costurile serviciului datoriei au devenit unul dintre cele mai mari capitole din bugetul Franței.
Dar aritmetica parlamentară este insolubilă. Centriștii lui Macron propun reținere prudentă — o reducere de 30 de miliarde de euro aici, un gest simbolic la Bruxelles. Extrema stângă răspunde că austeritatea este o trădare la adresa justiției sociale și propune taxe pe avere și cheltuieli publice vaste. Dreapta numește majorările de taxe trădare împotriva poporului francez; Le Pen promite să apere puterea de cumpărare a gospodăriilor și pensiile, respingând totodată regulile bugetare europene ca pe o ofensă adusă suveranității. Între aceste trei blocuri se află doar paralizia.
Aceasta nu este o problemă exclusiv franceză. În întreaga lume democratică, vechile duopoluri s-au prăbușit. Conservatorii și laburiștii britanici abia își mai pot stăpâni războaiele interne; sistemul politic american este un duel între realități incompatibile; pe măsură ce extrema dreaptă crește, Germania supraviețuiește doar prin coaliții mari în care partenerii nu se bucură unul de compania celuilalt. Epoca digitală — marele solvent al sensului colectiv — a transformat politica într-o mașină permanentă de indignare. Ea recompensează puritatea și performanța, nu compromisurile, amplificând extremele și corodând centrul, lăsându-i fără casă pe cei politic rezonabili. Franța a ajuns pur și simplu prima la capătul constituțional fără ieșire, către care se îndreaptă toți ceilalți.
Apărătorii lui de Gaulle susțin că problema nu este a Cincea Republică, ci cei care o ocupă: oameni mai buni încă ar putea să o facă să funcționeze. Poate. Dar aceasta este nostalgie deghizată în argument. Instituțiile au fost construite pentru o epocă a tiparului, a mașinăriilor de partid și a deferenței — când liderii puteau proiecta autoritate pentru că publicul încă credea în ea. Acea lume a dispărut. Nimeni nu mai deține acum legitimitatea pe care președinția o presupune. Jupiter, dacă împrumutăm trufia lui Macron, s-a redus la a trimite notificări-alertă.
Nicolas Sarkozy a fost ultimul președinte francez — între 2007 și 2012 — care a stăpânit întreaga forță a personalității pentru a ocupa rolul așa cum a fost conceput. Apropo, astăzi a fost dus în cătușe. Într-o absurdă întorsătură de evenimente, el urmează să stea câțiva ani la închisoare pentru presupuse finanțări de campanie de la dictatorul libian Muammar Gaddafi — și a fost încarcerat chiar înainte ca apelul său să fi fost judecat.
Franța are trei opțiuni.
Prima ar fi o operație estetică – o A Șasea Republică lejeră. Să fie ordonată coabitarea, să se limiteze decretele prezidențiale, să se ceară Adunării Naționale să confirme prim-ministrul, poate să se introducă evaluări de mijloc de mandat pentru a forța responsabilitatea. Aceasta ar păstra iluzia continuității, recunoscând în tăcere că sistemul nu mai funcționează așa cum fusese conceput.
A doua ar fi un sistem semi-parlamentar de manieră europeană. Păstrează un președinte ales direct, dar îi taie pretențiile imperiale. Și face astel încăt prim-ministrul, ales de parlament și responsabil în fața acestuia, să fie adevăratul șef al guvernului. Adoptă reprezentarea proporțională pentru a reflecta Franța așa cum este, nu așa cum a fost. Aceasta ar normaliza formarea de coaliții și ar introduce arta compromisului într-o cultură politică până acum străină de așa ceva.
A treia ar fi o ruptura clară: o a Șasea Republică parlamentară deplină. Abolirea președinției executive, renunțarea la cultul omului providențial, care bântuie politica franceză încă din vremea lui Napoleon, și faptul de a-i oferi Franței un sistem ce recompensează negocierea în locul narcisismului. Un asemenea salt ar necesita un consens larg și probabil o convenție constituțională. În atmosfera actuală, este puțin probabil. Dar într-o criză națională — poate o președinție Le Pen care se termină în blocaj — ar putea veni mai repede decât se așteaptă cineva. Dacă de Gaulle a scris o constituție pentru drama Algeriei, Franța are acum nevoie de una pentru criza maturității.
