Într-un moment cum nu se poate mai incandescent din punct de vedere politic, social și economic, pe tapet pare, ușor-ușor, să fie plantată ideea unui premier tehnocrat.
Nu-i vorbă, numele de tehnocrați vehiculate zilele astea în spațiul public au un profil mai mult decât demn de a conduce guvernul unei țări. Totuși, nu le voi reda aici, căci în această fază asistăm la un evantai de baloane de încercare, interesele legitime amestecându-se bolnăvicios cu interese meschine. Consider, deci, că este prematur să ne aruncăm pe fiecare ipoteză, dată fiind dinamica.
Însă chestiunea cu scoaterea la încălzire a ideii de premier tehnocrat este, din mai multe puncte de vedere, una cel puțin problematică, dacă nu una de-a dreptul odioasă.
Unele aspecte sunt istorice, altele țin de prezent.
Aspectul istoric e banal: România a mai avut experiența premierului tehnocrat și cred că e suficient de proaspătă pentru a ne aminti și cum s-a derulat, și ceea ce a urmat. Prost au stat lucrurile și în dinamică, prost au stat și din perspectiva moștenirii lăsate.
Aspectul ce ține de prezent nu este nici el cu ceva mai complicat: în actualul context, un premier tehnocrat nu va avea nici autoritatea, nici legitimitatea unui premier politic.
Având în vedere salba de reforme necesare pentru echilibrarea economiei și a bugetului – toate fiind greu de înghițit deopotrivă de către partide și de către populație – autoritatea premierului devine un jucător-cheie.
Iar având în vedere că noul guvern se formează imediat după cutremurul politico-electoralo-constituțional din intervalul cuprins între noiembrie 2024 și mai 2025, legitimitatea viitorului premier devine ca un jucător vital.
În fine, există și un aspect cu rol de liant între trecut și prezent, istorie și contemporaneitate: recurgerea la premierul tehnocrat a fost mereu un simptom al unei boli grele – fuga de răspundere a unuia sau mai multor partide. Fuga de răspunderea pentru ceea ce partidul sau partidele au lăsat în urmă, după anii petrecuți la guvernare. Și fuga de răspunderea față de greul ce urmează, în viitoarea guvernare.
În acest moment, actorul politic cu adevărat interesat și chiar obsedat de varianta unui tehnocrat care să-l treacă puntea poate fi identificat ușor: PSD.
După cum am explicat în precedentele texte, social-democrații dau toate semnele posibile și imposibile că asumarea răspunderii nu-i aranjează în niciun fel: nici relativ la moștenirea lăsată după anii de guvernare alături de PNL, nici relativ la costurile potențiale, din punct de vedere meschin-electoral, ale unei viitoare guvernări alături de același PNL și, eventual, alături de USR și de UDMR.
Într-un moment în care țara are nevoie de tot elanul, PSD are nevoie de tăierea lui.
Cam asta a fost, invariabil, cadența relației dintre PSD și țară de-a lungul celor 35 de ani de libertate post-decembristă: ceea ce e bine pentru România, nu poate fi bine pentru PSD.
Prin urmare, PSD se simte constant îndreptățit să-și facă sieși bine, indiferent de ce-o fi însemnând asta pentru o țară întreagă. Curat patriotism, curat suveranism, curată mizerie…
Tehnica e cumva de interlop: pesediștii prăduiesc, vine după ei cineva de sacrificiu, acel cineva ia măsurile nepopulare care se impun de la sine, acel cineva își pierde ireversibil capitalul (ceea ce, din nou, se petrece de la sine), apoi revine la butoane același PSD.
Iar de obicei, PSD se întoarce pe un cal alb, cu un discurs înflăcărat, proferând o nouă sesiune de salvare națională din ghearele sadicilor tehnocrați care s-au delectat luând măsuri sângeroase, că, vorba aia, nu sunt oameni, ci roboți.
Cu schema asta, pesediștii țin România sub control de 30 de ani, începând cu momentul ’96, când l-au tolerat pe Emil Constantinescu doar pentru a opri intrarea României în incapacitate de plată.
Adrian Năstase a cules roadele reformelor lui Mugur Isărescu, iar urmașii lui Adrian Năstase au cules roadele lui Dacian Cioloș și pe ale operațiilor pe viu asumate de Traian Băsescu alături de Emil Boc.
Președintele Nicușor Dan și liderii celorlalte partide ar trebui să facă tot ceea ce ține de ei pentru a constrânge PSD să intre la guvernare, să dea totodată semnale publice consistente de asumare integrală a acestui rol, să joace conform interesului național măcar o dată în existența sa.
E drept, chiar și cele mai tenace eforturi în acest sens sunt pasibile să eșueze în cele din urmă, dar asta nu trebuie să fie un obstacol serios din perspectiva tentativei.
În joc este pur și simplu redresarea țării. O redresare, oricum, extrem de dificil de realizat chiar și în condițiile unui larg efort colectiv al tuturor celor patru partide și 100% asumat politic. O redresare care va tinde spre imposibila punere în operă dacă în cele din urmă premierul va fi pe jumătate în aer – adică un tehnocrat. O redresare, însă, care reprezintă o miză existențială pentru stabilitatea și perspectivele României.
