<<Deși șocurile recente au acutizat creșterea inflaționistă actuală și încetinirea creșterii, acestea nu sunt singurele probleme ale economiei globale. Chiar și fără ele, perspectivele pe termen mediu tot s-ar reduce, din cauza unei game largi de tendințe economice, politice, de mediu și demografice>>, scrie Nouriel Roubini, pentru Project Syndicate.
<< Noua realitate pe care trebuie să o ia în calcul multe economii avansate și piețe în curs de dezvoltare este inflația mai mare și încetinirea creșterii economice. Iar un motiv important pentru criza actuală de stagflație îl reprezintă o serie de șocuri negative ale ofertei în ansamblu, care au redus producția și au crescut costurile.
Acest lucru nu ar trebui să fie o surpriză. Pandemia de COVID-19 a forțat multe sectoare să intre în lockdown, a perturbat lanțurile globale de aprovizionare și a produs o reducere aparent persistentă a ofertei de forță de muncă, în special în Statele Unite. A urmat invadarea Ucrainei de către Rusia, care a crescut prețul energiei, metalelor industriale, alimentelor și îngrășămintelor. Iar acum, China a ordonat lockdown-uri aspre din cauza COVID-19 în marile centre economice, cum ar fi Shanghai, provocând întreruperi suplimentare în lanțul de aprovizionare și blocaje de transport.
Dar chiar și fără acești factori importanți pe termen scurt, perspectivele pe termen mediu s-ar reduce. Există multe motive de îngrijorare – condițiile stagflaționiste de astăzi vor continua să caracterizeze economia globală, producând o inflație mai mare, o creștere mai scăzută și, posibil, recesiuni în multe economii.
Pentru început, de la criza financiară globală a existat o retragere din globalizare și o revenire la diferite forme de protecționism. Acest lucru reflectă factori geopolitici și motivații politice interne în țările în care cohorte mari de populație se simt „lăsate în urmă”. Creșterea tensiunilor geopolitice și trauma lanțului de aprovizionare lăsată de pandemie este probabil să conducă la o mai mare relocalizare a producției din China și a piețelor în curs de dezvoltare către economiile avansate – sau cel puțin aproape-sprijinite (sau „friend-shoring”) de grupuri de țări aliate politic. Oricum, producția va fi alocată greșit regiunilor și țărilor cu costuri mai mari.
În plus, îmbătrânirea demografică în economiile avansate și unele piețe cheie în curs de dezvoltare (cum ar fi China, Rusia și Coreea de Sud) vor continua să reducă oferta de muncă, provocând inflație salarială. Și pentru că vârstnicii tind să cheltuiască economii fără să muncească, creșterea acestei cohorte se va adăuga presiunilor inflaționiste, reducând în același timp potențialul de creștere al economiei.
Reacția politică și economică susținută împotriva imigrației, din economiile avansate, va reduce, de asemenea, oferta de muncă și va aplica presiune în creștere asupra salariilor. Timp de zeci de ani, imigrația pe scară largă a oprit creșterea salariilor în economiile avansate. Dar acele zile par să se fi terminat.
În mod similar, noul război rece dintre SUA și China va produce efecte stagflaționiste ample. Decuplarea chino-americană implică fragmentarea economiei globale, balcanizarea lanțurilor de aprovizionare și restricții mai mari asupra comerțului cu tehnologie, date și informații – elemente cheie ale modelelor comerciale viitoare.
Schimbările climatice, de asemenea, vor fi stagflaționiste. La urma urmei, secetele dăunează recoltelor, le ruinează și cresc prețurile alimentelor, la fel cum uraganele, inundațiile și creșterea nivelului mării distrug stocurile de capital și perturbă activitatea economică. Înrăutățind lucrurile, politica de a critica folosirea combustibililor fosili și de a cere o decarbonizare agresivă a dus la subinvestiții în capacitățile bazate pe carbon înainte ca sursele de energie regenerabilă să atingă o scară suficientă pentru a compensa o reducere a ofertei de hidrocarburi. În aceste condiții, creșterile bruște ale prețului energiei sunt inevitabile. Și pe măsură ce prețul energiei crește, „inflația verde” va lovi prețurile materiilor prime utilizate în panouri solare, baterii, vehicule electrice și alte tehnologii curate.
Sănătatea publică e probabil să fie un alt factor. S-a făcut puțin pentru a preveni următorul focar de boli contagioase și știm deja că pandemiile perturbă lanțurile globale de aprovizionare și incită la politici protecționiste, pe măsură ce țările se grăbesc să stocheze provizii esențiale, cum ar fi alimente, produse farmaceutice și echipamente de protecție personală.
De asemenea, trebuie să ne facem griji cu privire la războiul cibernetic, care poate provoca întreruperi grave în producție, după cum au arătat atacurile recente asupra conductelor și procesatorilor de carne. Se așteaptă ca astfel de incidente să devină mai frecvente și mai grave în timp. Dacă firmele și guvernele vor să se protejeze, vor trebui să cheltuiască sute de miliarde de dolari pentru securitatea cibernetică, adăugând costurile care vor fi transferate consumatorilor.
Acești factori vor stârni reacții politice împotriva inegalităților mari de venituri și bogăție, ceea ce va duce la mai multe cheltuieli fiscale pentru sprijinirea lucrătorilor, șomerilor, minorităților vulnerabile și „rămași în urmă”. Eforturile de a spori ponderea veniturilor muncii în raport cu capitalul, oricât de bine intenționate, implică mai multe conflicte de muncă și o spirală a inflației salariale-preț.
Apoi este războiul Rusiei împotriva Ucrainei, care semnalează revenirea politicii marii puteri cu sumă zero. Pentru prima dată în multe decenii, trebuie să luăm în considerare riscul ca, la scară largă, conflictele militare să perturbe comerțul și producția mondială. Mai mult, sancțiunile folosite pentru a descuraja și pedepsi agresiunea statului sunt ele însele stagflaționiste. Astăzi, este Rusia împotriva Ucrainei și a Occidentului. Mâine, s-ar putea ca Iranul să devină nuclear, Coreea de Nord să se angajeze într-o și mai mare măsură pe dimensiunea nucleară sau China să încerce să pună mâna pe Taiwan. Oricare dintre aceste scenarii ar putea duce la un război fierbinte cu SUA.
În cele din urmă, armonizarea dolarului american – un instrument central în aplicarea sancțiunilor – este, de asemenea, stagflaționistă. Nu numai că aceasta creează fricțiuni severe în comerțul internațional cu bunuri, servicii, mărfuri și capital; încurajează rivalii americani să-și diversifice rezervele valutare în afara activelor denominate în dolari. În timp, acest proces ar putea slăbi drastic dolarul (făcând astfel importurile din SUA mai costisitoare și hrănind inflația) și să conducă la crearea unor sisteme monetare regionale, balcanizând și mai mult comerțul și finanțele globale.
Optimiștii ar putea argumenta că încă ne putem baza pe inovația tehnologică pentru a exercita presiuni dezinflaționiste în timp. Acest lucru poate fi adevărat, dar factorul tehnologic este cu mult depășit numeric de cei 11 factori stagflaționari enumerați mai sus. În plus, impactul schimbărilor tehnologice asupra creșterii productivității agregate rămâne neclar în date, iar decuplarea chino-vestică va restricționa adoptarea de tehnologii mai bune sau mai ieftine la nivel global, crescând astfel costurile. (De exemplu, un sistem 5G occidental este în prezent mult mai scump decât unul de la Huawei.)
În orice caz, inteligența artificială, automatizarea și robotica nu sunt bunuri pure. Dacă se îmbunătățesc până la punctul în care pot crea o dezinflație semnificativă, de asemenea, probabil ar perturba întregi ocupații și industrii, lărgind diferențele deja mari de bogăție și venituri. Acest lucru ar invita la o reacție politică și mai puternică decât cea pe care am văzut-o deja – cu toate consecințele politice stagflaționiste care ar putea avea drept rezultat.>>
A început procesul de revenire accelerată a Crimeei la Ucraina
