Partidul Comunist al Rusiei a afirmat recent că, în „faptele și lucrările” lui Stalin, rușii pot găsi „răspunsuri la provocările fatale ale vremurilor noastre”. Însă Vladimir Putin reabilitează imaginea lui Stalin de mai bine de două decenii – și odată cu ea, readuce la viață unele dintre cele mai întunecate aspecte ale epocii sovietice, scrie Nina Hrușecva, pentru Project Syndicate.
La începutul acestei luni, la cel de-al 19-lea Congres de Raportare și Alegeri, Partidul Comunist al Federației Ruse (KPRF) a invalidat discursul-bombă rostit de Nikita Hrușciov în 1956 în fața elitei Partidului Comunist Sovietic – cunoscut drept „discursul secret” – în care acesta denunța cultul personalității lui Iosif Stalin. Potrivit narațiunii KPRF, într-o perioadă în care „militarismul NATO își intensifică agresiunea împotriva Rusiei”, Stalin – care a ordonat execuția a aproape un milion de cetățeni proprii și a trimis nenumărați alții în lagărele de muncă forțată din Gulag – ar trebui admirat și chiar imitat, nu condamnat.
Rezoluția KPRF îl acuză, în schimb, pe Hrușciov că a supus „rezultatele celor 30 de ani de conducere ai lui Stalin” unei „denigrări în masă” pentru „popularitate ieftină”. KPRF susține că Hrușciov se confrunta cu o „lipsă obiectivă de materiale care să discrediteze numele și activitatea lui Stalin” și că s-a dus o „acțiune direcționată” de înlocuire a documentelor originale din arhivele de stat cu „falsuri” – lucru care ar fi fost „dovedit cu fiabilitate”.
Aceste afirmații sunt de-a dreptul uluitoare. Cruzimea și lipsa de legalitate a sistemului Gulag nu sunt subiecte de dezbatere istorică. Știm, de exemplu, că numai în primii doi ani ai Marii Epurări staliniste au fost arestate peste 1,5 milioane de persoane, dintre care peste 680.000 au fost executate. Mai mult, când arhivele au fost deschise la sfârșitul anilor ’80, în timpul glasnost-ului lui Mihail Gorbaciov, s-a confirmat clar că acestea conțineau documente originale despre și mai multe crime odioase, pe care Hrușciov a ales să nu le facă publice. Însă, în viziunea KPRF, Stalin a fost un „lider exigent și corect”, un model de „integritate”, care „și-a salvat poporul de la înrobire și moarte”.
Și mai absurd este faptul că partidul KPRF, înființat în 1993, nu este succesorul direct al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, dizolvat în 1991, și nu are nicio autoritate legală de a invalida acțiuni oficiale ale lui Hrușciov sau ale altor lideri sovietici. Un membru de rang înalt al parlamentului a subliniat acest lucru KPRF-ului, dar nu pentru a-l apăra pe Hrușciov – ci pentru că partidul aflat la putere, Rusia Unită, vrea să rămână în fruntea campaniei actuale de re-stalinizare.
Procesul de curățare a imaginii lui Stalin a început la scurt timp după ce Vladimir Putin a venit la putere, acum 25 de ani. Manuale școlare, precum Istoria Modernă a Rusiei: 1945–2006, justificau „mâna forte” a lui Stalin ca fiind necesară pentru a ajuta o țară „asediată” să supraviețuiască și să se dezvolte. „Formarea unui sistem politic rigid și militarizat” era prezentată ca o soluție pentru „probleme extraordinare în circumstanțe extraordinare”.
Manualele publicate în 2023 – la un an după declanșarea invazie ruse din Ucraina – au mers și mai departe, descriindu-l pe Stalin ca pe o figură venerabilă și triumfătoare. (Unul dintre autorii acestora, Vladimir Medinski, a fost și negociatorul-șef al lui Putin în discuțiile de pace cu Ucraina.) Cel puțin 105 dintre cele 120 de monumente dedicate lui Stalin, aflate astăzi în Rusia, au fost ridicate în timpul conducerii lui Putin. Cea mai recentă adăugire, cel din stația de metrou Taganskaia din Moscova, este o copie din ipsos alb a unui basorelief de marmură îndepărtat în 1966, ca parte a procesului de destalinizare.
În timp ce regimul Putin folosește manuale școlare și statui pentru a lustruia imaginea lui Stalin în memoria colectivă, efectele insidioase ale re-stalinizării devin tot mai evidente. Reprimarea disidenței față de războiul din Ucraina este unul dintre aceste efecte, la fel ca și valul de decese în rândul elitei politice din Rusia – cel mai recent fiind sinuciderea ministrului transporturilor și fost guvernator al regiunii Kursk, Roman Starovoit.
Starovoit fusese recent demis pentru că nu reușise să prevină incursiunile trupelor ucrainene pe teritoriul rus, anul trecut. Superiorii săi au stabilit că, în timpul mandatului său, frontiera nu fusese suficient de bine fortificată, iar Starovoit știa că nu avea nicio cale de apărare. Nu se putea apăra, nici măcar demisiona în liniște. Sub Putin, la fel ca sub Stalin, dacă puterea supremă te consideră vinovat, atunci ești – și trebuie să accepți orice pedeapsă ți se impune.
Într-un astfel de context, sinuciderea devine un act de sfidare. Și, într-adevăr, unii oficiali din epoca stalinistă au ales această cale. Vissarion Lominadze, lider al Partidului Comunist din Georgia, s-a împușcat în piept în 1935 pentru a evita arestarea pentru abatere de la linia Partidului. Sindicalistul bolșevic Mihail Tomski s-a împușcat în cabana sa, în 1936, lăsând o scrisoare în care nega participarea la o conspirație antisovietică – dar a fost totuși condamnat postum (și reabilitat ulterior).
Sinuciderea lui Sergo Ordjonikidze a fost un alt tip de protest. În 1937, în toiul Marii Epurări, vechiul bolșevic și om de stat sovietic și-a luat viața, devastat de persecuția brutală a fratelui său, Papulia, arestat sub acuzații vagi, în timp ce lucra ca director al Căilor Ferate Transcaucaziene.
Astfel de sinucideri la nivel înalt îl înfuriau pe Stalin care le vedea ca acte de lașitate și manipulare. În cazul respectatului Ordjonikidze, Stalin nici măcar nu a vrut să recunoască realitatea. Povestea oficială – infirmată mai târziu de Hrușciov în „discursul secret” – a fost că a murit de insuficiență cardiacă.
Se pare că și Putin a fost furios în mod similar în legătură cu actul final de nesupunere al lui Starovoit: le-a ordonat consilierilor de la Kremlin să retragă coroana de flori trimisă la înmormântare, conform protocolului. Cu toate acestea, numeroși oficiali guvernamentali au participat la ceremonie. Rămâne de văzut dacă nu cumva aceasta a fost o formă tăcută de protest birocratic împotriva cerințelor imposibile și pedepselor arbitrare impuse celor însărcinați cu punerea în aplicare a decretelor lui Putin, într-o perioadă în care cel mai mic indiciu de corupție, incompetență sau ezitare poate fi tratat ca trădare.
În epoca stalinistă circula o legendă urbană: când un tren a fost forțat să oprească pentru că linia fusese distrusă, Stalin ar fi ordonat împușcarea unor membri ai suitei sale pentru ca trupurile lor să fie folosite ca șine. Moartea lui Starovoit arată că oficialii din jurul lui Putin nu sunt cu mult mai în siguranță.
