Acum e rândul Qatarului și al țărilor arabe să determine grupul terorist să spună „Da”.
În acest weekend, Trump a sărbătorit ceea ce a numit o reușită majoră în Gaza. Hamas, a declarat el, este „pregătit pentru o PACE durabilă”, și i-a ordonat Israelului să oprească bombardamentele pentru ca ostaticii să poată fi eliberați. Ocazia a fost reprezentată de un comunicat emis de mișcarea islamistă ca răspuns la planul în 20 de puncte al lui Trump, prezentat săptămâna trecută la Casa Albă, cu Benjamin Netanyahu alături.
Din păcate, entuziasmul lui Trump a fost prematur. Ceea ce a oferit Hamas nu a fost nici măcar un „da, dar”, ci mai degrabă o non-respingere. Cea mai precisă descriere este aceea că gruparea a acceptat ideea de a negocia, dar nu planul în sine. Iar prăpastia dintre aceste două lucruri ar putea încă determina dacă războiul se va domoli sau va escalada într-o nouă și costisitoare etapă.
Declarația Hamas a fost formulată cu mare grijă: „Mișcarea își anunță acordul de a elibera toți prizonierii israelieni, atât vii, cât și morți, conform formulei de schimb cuprinse în propunerea președintelui Trump, în condițiile în care pe teren sunt întrunite circumstanțele pentru efectuarea schimbului. … Ne afirmăm disponibilitatea de a intra imediat în negocieri prin intermediul mediatorilor, pentru a discuta detaliile acestui acord”. Declarația continuă, spunând că Gaza ar putea fi predată unui „organism palestinian independent, de tehnocrați”, sprijinit de un consens arab. Însă pe asptectele curciale — dezarmarea, calendarul retragerii, propriul rol al Hamas — gruparea a evitat răspunsul, declarând că aceste chestiuni trebuie decise „într-un cadru național palestinian cuprinzător”. Este departe de a fi o acceptare reală.
Trump, care nu ratează niciodată ocazia de a-și sublinia meritele, a făcut totuși un tur al victoriei: „Este o zi importantă. Vom vedea cum se termină totul. … Vreau doar să vă spun că aceasta este o zi foarte specială. Poate fără precedent”.
Pârghia Qatarului
Ceea ce urmează depinde, în mare măsură, de fostul patron al Hamas. Qatarul, care de multă vreme găzduiește conducerea exilată a Hamas, se regăsește brusc beneficiar al ordinului executiv uluitor al lui Trump: o extindere a protecției de tip NATO asupra micului emirat. În practică, asta înseamnă că SUA s-au angajat să trateze un atac asupra Doha — chiar și din partea Israelului — ca pe un atac asupra lor înseși.
Măsura a fost atât de extraordinară, încât are sens doar ca un „avans” pentru a cumpăra influența Qatarului. Doha este acum obligată să livreze Hamas — să-i forțeze mâina până la rupere. Fără mai mulți bani, fără protecție, decât dacă Hamas acceptă esența acordului. Aceasta este o sursă de presiune potențial mai eficientă decât ceea ce ar putea obține armata israeliană: de fapt, unii din cadrul grupării ar putea chiar saluta o incursiune israeliană în orașul Gaza, calculând că atragerea Israelului într-o ocupație de durată ar servi cauzei lor pe termen lung.
Adevărata pârghie este arabă, financiară și politică, iar acum trece prin Doha. Pentru ca Hamas să depună cu adevărat armele, presiunile vor trebui puse până la limită. Iar palestinienii trebuie să înțeleagă faptul că reconstrucția Gazei depinde sută la sută de un „da” din partea Hamas.
Calculul în schimbare al lui Netanyahu
O mare parte din analize s-a concentrat asupra motivelor lui Netanyahu. În primele etape ale războiului, părea plauzibil că prefera prelungirea conflictului: supraviețuirea fragilei sale coaliții depindea de parteneri de extremă dreaptă precum Bezalel Smotrich și Itamar Ben-Gvir, care se opuneau oricărui compromis. Prăbușirea coaliției ar fi putut însemna sfârșitul mandatului său, imediat după dezastrul din 7 octombrie.
Însă calculul s-a schimbat. Alegerile se apropie, probabil în mai puțin de un an. Sondajele arată că sacrificarea ostaticilor și prelungirea războiului sunt acum profund nepopulare. Publicul israelian, epuizat și îndoliat, vrea încheierea conflictului. Netanyahu știe că este posibil ca guvernul său să nu supraviețuiască, dar știe și că cea mai bună șansă de reabilitare electorală este să încheie războiul în termeni favorabili. Din perspectiva Israelului, în ciuda costurilor, au existat și succese importante:
- Iranul a fost lovit puternic, iar programele sale nucleare și de rachete au suferit un recul.
- Hezbollah a fost zdrobit și se confruntă acum cu presiuni în Liban, unde guvernul a fost împins să-l tempereze.
- Hamas însuși este distrus, cu majoritatea comandanților săi de rang înalt morți sau ascunși.
- Axa Rezistenței — „cercul de foc” șiit care înconjoară Israelul — este mai slabă decât înainte de 7 octombrie. În mod esențial, lumea arabă pare să fi acceptat că amestecul Iranului prin aceste miliții, care au subminat o serie de țări arabe, inclusiv Irakul, nu este complet legitim. Era și timpul.
- Pentru Netanyahu, aceste realizări pot fi prezentate drept victorii obținute cu greu, menite să compenseze eșecurile sale catastrofale. Dacă va reuși să adauge la acestea întoarcerea în siguranță a ostaticilor și dezarmarea Hamasului, va putea pleda o cauză plauzibil în fața alegătorilor.
Costurile războiului
Totuși, costurile au fost uriașe. Zeci de mii de palestinieni au murit, cartiere întregi au fost rase de pe fața pământului. Reputația globală a Israelului a fost grav afectată: acuzații de crime de război, izolare tot mai mare în Europa și furie în Sudul Global. Economia țării a resimțit șocul mobilizărilor interminabile și pierderea rezerviștilor din viața civilă. Pentru israelienii de rând, povara înmormântărilor, adăposturilor și incertitudinii a fost imensă.
De aceea, și este atât de fragil momentul actual. În ciuda laudelor lui Trump, nu există niciun acord. Hamas nu a acceptat să se dezarmeze, iar Israelul nu poate accepta mai puțin. În cazul în care Qatar nu reușește să determine Hamas să treacă acel Rubicon, celebrările vor suna a gol.
Și dacă Hamas refuză? Atunci, așa cum am argumentat la I24, războiul va fi reluat — dar de data aceasta cu un cec în alb din partea lui Trump. Scenariul cel mai probabil ar fi o campanie lungă și epuizantă, care s-ar încheia cu impunerea unei administrații militare israeliene asupra a peste două milioane de palestinieni. O astfel de situație ar declanșa rezistență, ar seca economia Israelului și i-ar bloca soldații ani la rând în misiuni de poliție urbană. Este exact mlaștina pe care Hamas ar putea, în secret, să o dorească.
Așadar, povestea acestui weekend nu este că Hamas a acceptat pacea, ci că, odată cu începerea discuțiilor în Egipt, probabil luni, zilele următoare vor fi decisive. În cazul în care Qatar va forța Hamas să accepte esența acordului, războiul s-ar putea în sfârșit încheia. Dacă nu, Israelul va merge mai departe — cu binecuvântarea Americii — într-un nou capitol costisitor.
Într-un epilog absurd, este destul de clar că Trump își dorește un acord până joi, pentru ca vineri să poată primi Premiul Nobel pentru Pace. Cine știe — dar mi-l pot imagina perfect pe Trump visând la o adunare de liberali nordici rigizi și politicoși, înmânând premiul unui vulgar care, poate, a făcut un lucru măreț în Orientul Mijlociu — dar care e șovăielnic în privința Ucrainei, sceptic față de NATO, mai prietenos cu autocrații decât cu democrații, și care, săptămâna trecută, a fost văzut sfătuindu-i pe generalii și amiralii americani să lupte cu „inamicul din interior” și să-i bată pe manifestanții care scuipă.
Ar fi, totuși, o poveste excelentă.
