Cu 10 ani și câteva zile înainte ca Vladimir Putin să împingă lumea pe marginea celui de-al
Treilea Război Mondial, Patriarhul Bisericii Ortodoxe a Rusiei, Kirill, îl „sanctifica” pe președintele rus, numindu-i regimul, deci pe el, un „miracol al lui Dumnezeu”. Iar pentru „denazificarea” Ucrainei, „dronele” în sutană, controlate de joystick-ul divin al lui Kirill, au sfințit în prealabil aruncătoarele de flăcări cu care Moscova abate Iadul asupra civililor ucraineni – tancuri, avioane, elicoptere, nave, kalașnikovuri. Iar de când invazia a luat startul și primele vieți, îi legitimează groaznica manifestare.
Problema cea mare, însă, este aceea că opera diabolică a Bisericii Ortodoxe Ruse, mai ales sub Kirill, nu se oprește aici. Cu adevărat „nucleară” este capacitatea sa de a spăla creierele a zeci de milioane de ruși, iar rădăcinile Răului se regăsesc în parteneriatul contra naturii dintre Biserică și Stat. În Rusia, acest joint-venture care asigură strivirea „optimă” a individului – în care Kirill e project-manager, iar Putin acționarul unic – a făcut din libertate, bunătate și smerenie exact ceea ce bombardamentele aviației ruse fac acum din orașele ucrainene: o pulbere fină; iar din cheagurile de sânge ale nevinovaților: granule la micron.
Anii de domnie ai lui Putin au fost definiți de exploatarea stalinistă a celor doi piloni ai societății ruse: spectrul poliției politice și spectrul bisericesc. Tot ceea ce s-a găsit prins la mijloc a fost zdrobit, iar ceea ce a ajuns sub tălpile lor nu mai are demult viață. Un destin funebru, căruia i-au căzut victimă oameni, organizații civice, idei, aspirații.
Și cum ar putea fi altfel, atunci când și președintele țării, și patriarhul Bisericii ei sunt din același aluat acru? Aluatul KGB.
Și într-un caz, și în celălalt, această informație nu mai reprezintă de multă vreme o noutate. Iar pentru că perfecțiunea este marca puternicei congruențe Putin-Kirill, problema Rusiei, între timp devenită problema întregii lumi, ține de faptul că nu găsești ceva diferit nici în jos, pornind de la cei doi: KGB-izarea caracterizează deopotrivă arhitectura statului putinist și a pe cea a bisericii kirilliste. Trebuie să te fi născut mâine și eventual pe Marte ca să crezi că doi agenți ai unei asemenea poliții politice ar fi fost vreo clipă tentați să stăpânească peste entități neinfectate de acest virus. Probabil că dacă un miracol al face praf statul și biserica ruse, rezultatul ar fi cel mai mare număr de agenți secreți dispăruți dintr-o dată.
Cu ajutorul Domnului Kirill, Domnul Putin și-a pus politica în operă. Cu ajutorul Domnului Putin, Domnul Kirill și-a îndeplinit ireproșabil misiunea specifică unui agent KGB. Iar ajutorul Domnului… Ei bine, ajutorul Domnului nu s-a simțit niciunde, în aceste decenii, pentru poporul rus! După cum azi, ia-l de unde nu-i, pentru poporul ucrainean.
O așa ruptură între popor și Biserică, ca în Rusia, trădată de o asemenea sudură între Biserică și Stat, nu are egal în lumea noastră. Tolerând atâta amar de vreme un asemenea amar de parteneriat, rușii, în majoritatea lor, primesc azi ceea ce merită. Iar, mai larg, lumea ortodoxă va plăti de aici încolo un preț greu, căci o va ajunge din urmă păcatul capital de a se fi ferit ca Dracul de tămâie să amendeze continuu și prin poziții radicale parazitismul ortodoxismului rus.
În mandatul lui Putin, ortodoxismul rus a preluat punctajul Kremlinului și i-a confecționat temele de atac – le știm bine, au fost îngrămădite sub umbrela generoasă a „valorilor tradiționale” și polarizării Est-Vest (cu Apusul proiectat ca balaurul decadenței, cu Răsăritul drept Sfântul Gheorghe și Putin în rol de lance). În această formulă, s-a asigurat prelungirea și întărirea puterilor statului rus. Apoi, lucrarea Bisericii Ortodoxe Ruse a fost exportată, prin tentaculara propagandă a statului rus, în toate țările est-europene. Sub eticheta inocentă, „valori tradiționale”, otrava a fost vândută în toate aceste țări (inclusiv în România) prin agenții bisericești de influență și idioții utili bisericești, de pe plan local. Din nefericire, pentru lumea ortodoxă, în varii contexte, mai ales în cel recent al pandemiei, temele rusești au fost ventilate de o largă paletă de figuri locale – de la preoți (în cazul nostru, de la Teodosie în jos), la călugări, până la pseudo-jurnaliști și pseudo-intelectuali de pe orbita, adesea prea generoasă cu impostura, a bisericilor ortodoxe din Europa Răsăriteană.
Desigur, după 24 februarie 2022, la nivel instituțional, dinspre bisericile ortodoxe din jurul Rusiei au curs texte sănătoase de condamnare a invaziei din Ucraina, dar există riscul că discursul acesta se va dovedi insuficient. Modul radical în care Putin pedepsește acum un popor pentru simplul motiv că acest popor există, va trezi, foarte probabil, reproșuri la fel de „radicale” la adresa bisericilor-surori care au trăit cumva cu criminalul sub același acoperiș. De pildă, nu sunt excluse reproșuri precum acelea că, atâția ani, bisericile ortodoxe din Europa de Est nu au părut să aibă vreo problemă cu faptul că surata de la Moscova e condusă de un agent KGB dovedit; că nu au părut să fie preocupate de faptul că aparenta legitimitate a unor teme, din perspectivă dogmatică, nu sunt în realitate decât o masca necesară pentru proiectarea ambițiilor nebisericești, ci politice și geopolitice ale Kremlinului; că nu au părut să aibă nimic împotriva opulenței afișate de Kirill; sau că nu au părut să le pese de faptul că numeroase luări de poziție ale Bisericii Ortodoxe Ruse vădeau nu doar ipocrizie, ci și o hidoasă ispită de a respinge iubirea aproapelui de fiecare dată când aproapele se plasa pe poziții antagonice cu tezele Kremlinului.
În contextul războiului din Ucraina și pe fondul reverberațiilor multi-dimensionale pe care această tragedie a sufletului și relațiilor internaționale cu siguranță le va avea multă vreme de aici înainte, capii bisericilor ortodoxe trebuie să se aștepte la năpasta îndoielii și a PR-ului negativ. Cu greu o poziție decentă, azi, va mai spăla ceva din pasivitatea indecentă de ieri.
Nu spun că este 100% corect ca o astfel de perspectivă să bântuie Biserica Ortodoxă de peste tot din jurul Rusiei, dar 90% este. Nu mă bucur că lucrurile stau astfel, dar mă aștept că ele vor lua această turnură. La asta se adaugă tainul pe care-l vor lua și alt tip de scadențe neonorate, în toată regiunea noastră ortodoxă post-comunistă. De pildă, deparazitarea de securism a Bisericii. În România, cel puțin, s-or fi făcut ceva pași, dar timizi și până și acei pași s-au făcut chinuit și, în lipsa presiunilor exterioare, nu s-ar fi făcut deloc. Cum Putin înseamnă și Biserica lui Kirill, cum Biserica lui Kirill înseamnă mai ales Putin și KGB și cum Putin și cultura KGB au adus Ucraina în situația de azi, cum securismul înseamnă comunism și cum comunismul a însemnat, peste tot în Europa de Est cea ortodoxă, import moscovit, seismul care pândește lumea ortodoxă, după războiul din Ucraina, are șansele lui să nu fie chiar mic.
„Sub ministeriatul dumneavoastră, cooperarea noastră a fost întărită durabil”, îi scria Patriarhul Kirill ministrului de Externe rus, Serghei Lavrov, cu o ocazie festivă. În personajul Lavrov, în care colegul meu, Liviu G.Stan, vedea recent un „cyborg” absolut, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse zărea un suflet mărinimos. Alături de cyborgul Lavrov, KGB-istul Kirill, sub aceeași tutelă putinistă, îi spovedește azi pe ucraineni și mântuiește lumea. Din nefericire, măcar în ultimul deceniu, niciunul dintre păstorii ortodoxismului non-rus nu a detectat ori anticipat diavolescul acestei simbioze. Iar dacă unii or fi făcut-o, păcatul lor e cu atât mai greu și aproape imposibil de răscumpărat, prin faptul că nu au asumat la vremea potrivită un război sfânt cu lipsa de sfințenie a Bisericii Ortodoxe Ruse.
În numele pretinsului bine istoric și moral, în numele pretinsei denazificări și eliberări, în numele moralei Estului ce asanează imoralitatea Vestului și în numele păcii, Putin a declanșat un război în care toate acestea vor sfârși mutilate și apoi lăsate să sângereze pe mormintele proaspete ale inocenților din Ucraina.
Pe acest fond malign, de azi înainte, în țările din jur, ca și în România, probabil putem consemna un cel puțin temporar sfârșit al istoriei „valorilor tradiționale”. Anticipez că tema asta mâloasă, în care ortodoxia a fost proiectată de la Moscova ca un inamic imbecil și ireductibil al civilizației și progresului sănătos, își trăiește amurgul și își începe penitența. Cu timpul, căci asta e ironia nemiloasă a istoriei și viitorului, o altă temă cu iz de cianură va ocupa locul astfel eliberat. Dar până atunci mai este.
Ceea ce mi-aș dori, în schimb, să ținem minte, mai ales acum, în plin război ruso-ucrainean, este că tocmai evoluții non-putiniste, care au culminat cu prăbușirea blocului comunist, în 1989 și a URSS, în 1991, fuseseră vectorii care i-au redat Bisericii Ortodoxe din Europa de Est dreptul la viață și șansa unei reinventări. Controversele din cei 30 de ani care s-au scurs și apogeul, reprezentat de „cruciada” diabolică a lui Putin în țara vecină, ne demonstrează că oportunitatea a fost magistral ratată. Dar poate că sfârșitul tragic al atâtor ucraineni, pe altarul minciunii putiniste și fariseismului kirillist, va fi un nou început. Pe măsură ce miile de sicrie improvizate coboară în pământul ucrainean ce se dezgheață, ortodoxismul est-european încă poate spera timid la înălțare. Dar cu condiția să fie, în următoarele decenii, tot ceea ce nu a fost în ultimele trei.
Impactul invaziei ruse în Ucraina, pe triunghiul România-Ungaria-Franța
