O criză a spiritului nu este atât de ușor de șters
Alegerile din Germania de weekendul trecut au adus o victorie la limită pentru Uniunea Creștin-Democrată (CDU), de centru-dreapta, care a depășit Alternativa pentru Germania (AfD), de extremă dreapta, obținând aproximativ 30% din voturi. Partidul Social-Democrat (SPD) a urmat pe locul al treilea, Verzii pe locul al patrulea, iar Partidul Liberal Democrat (FDP) pare să nu fi reușit să treacă pragul electoral de 5%.
Însă cel mai izbitor aspect al acestor alegeri nu sunt cifrele, ci harta.
O defalcare a votului pe districte produce un rezultat care seamănă exact cu Germania din perioada Războiului Rece. Aproape fiecare district din fosta Germanie de Est a acordat pluralități AfD-ului, în timp ce fosta Germanie de Vest a susținut în mod covârșitor CDU. Aceasta, în ciuda faptului că celelalte partide principale au respins orice discuție despre o coaliție cu AfD, furioase din cauza rădăcinilor sale percepute ca neo-naziste (partidul însuși este concentrat doar pe ura față de imigranții musulmani, a căror sosire în masă, în anii 2010, a provocat tulburări sociale semnificative).
Într-un sens mai profund, această divizare subliniază un eșec de lungă durată al reunificării, deoarece mulți germani din Est rămân profund sceptici față de partidele tradiționale care au modelat Germania de după Războiul Rece.
Deși reprezintă mai puțin de o cincime din populația Germaniei, alegătorii din Est au jucat un rol disproporționat în conturarea politicii țării, de la reunificare, deoarece sunt atât de nemulțumiți încât migrează și fac lucruri imprevizibile – o situație un pic cam ca aceea din regiunile mai sărace ale Statelor Unite. În timp ce Germania de Vest a rămas previzibilă din punct de vedere politic – dominată de CDU și SPD, cu buzunare de sprijin în scădere pentru liberalii de nișă (care, în Europa, înseamnă adesea oameni bine intenționați și mulțumiți, favorabili mediului de afaceri) – Estul a devenit un câmp de luptă unde prosperă noile mișcări politice, atât de extremă stânga, cât și de extremă dreapta.
Motivele acestei divizări persistente sunt complexe. Disparitatea economică rămâne un factor-cheie: Germania de Est încă rămâne în urmă față de Vest în ceea ce privește salariile, oportunitățile de angajare și investițiile. Mulți locuitori simt că preocupările lor au fost ignorate de partidele mainstream. Lipsa unei reprezentări estice în guvern și în marile instituții nu a făcut decât să întărească percepția că Berlinul rămâne un bastion politic dominat de Vest (ceea ce nu este complet corect, având în vedere că eterna cancelară, Angela Merkel, era din Est, dar încearcă numai să le explici asta alegătorilor).
Dincolo de economie, experiențele istorice modelează și ele identitatea politică. Spre deosebire de germanii din Vest, care au trăit într-o democrație încă de la Al Doilea Război Mondial, germanii din Est au petrecut decenii sub o dictatură comunistă. Se pare că acest lucru a cultivat o neîncredere profundă în instituțiile guvernamentale, ceea ce, la rândul său, alimentează sprijinul pentru partidele populiste care fac campanie cu un mesaj anti-sistem. De unde știm asta? Pentru că tot în Germania de Est partidul de extremă stângă, Die Linke (Stânga), a avut cel mai mare succes după înființarea sa în 2007. Extremă stângă, extremă dreaptă – atâta timp cât deranjează vechea gardă, esticii sunt de acord. Într-un fel, extremele împărtășesc același ADN.
Într-adevăr, deși AfD a dominat titlurile, stânga păstrează un punct de sprijin. Die Linke (Stânga) rămâne influentă, în special în rândul alegătorilor mai tineri, deși apariția recentă a Alianței Sahra Wagenknecht (BSW) a divizat votul de stânga. BSW combină politicile economice tradiționale de stânga cu o poziție dură împotriva imigrației, atrăgând atât foști susținători ai Die Linke, cât și alegători dezamăgiți ai AfD.
Acest lucru arată că realinierea politică din Est nu este pur și simplu o deplasare spre dreapta – este o respingere a partidelor tradiționale de pe întregul spectru politic. Din nou, situația reflectă într-o oarecare măsură ceea ce se întâmplă în America, cu progresiștii de o parte și susținătorii MAGA de cealaltă. Diferența este că CDU, echivalentul vechiului Partid Republican, a respins în mod categoric ceea ce ar putea fi numit „MGGA” (Make Germany Great Again).
Și astfel, exact cum era de așteptat, există o avalanșă de autocrați globali care încearcă să normalizeze partidul, să șteargă îngrijorările legate de asocierile sale neo-naziste și să-l prezinte ca pe o alternativă legitimă la clasa politică tradițională a Germaniei.
Figuri precum Elon Musk, în Vest, și ideologul ultra-naționalist rus, Alexander Dughin, în Est, și-au exprimat deschis sprijinul pentru AfD, iar JD Vance s-a întâlnit săptămâna trecută cu lidera partidului, șocându-și gazdele conservatoare.
În Europa de Est, există o deschidere considerabilă față de acest mesaj, deoarece scepticismul față de Uniunea Europeană, respingerea imigrației din Sudul Global și resentimentul față de elitele liberale occidentale converg pentru a crea un teren fertil pentru mișcările de extremă dreapta. Creșterea importanței AfD nu este doar un fenomen intern – face parte dintr-o tendință mai amplă, în care forțele favorabile autoritarismului încearcă să slăbească din interior democrațiile liberale.
Rezultatul acestor alegeri sugerează că viitorul politic al Germaniei ar putea semăna mai mult cu cel al Franței, unde partidele de centru-stânga și centru-dreapta colaborează pentru a bloca ascensiunea extremei drepte, chiar dacă aceasta devine forța dominantă a opoziției. Dacă CDU și SPD formează o coaliție – o „mare coaliție” în stilul vechilor guverne germane – ar putea reuși, pentru moment, să țină AfD departe de putere. Dar această strategie implică riscuri majore.
În Franța, Frontul Național (rebranduit acum ca Rassemblement National) a fost ținut la distanță timp de decenii prin tactici similare. Totuși, pe măsură ce partidele tradiționale au continuat să guverneze împreună, au lăsat un vid în opoziție, permițând extremei drepte să crească. Astăzi, partidul lui Marine Le Pen este mai puternic ca niciodată, iar mulți analiști cred că ar putea câștiga următoarele alegeri.
Germania ar putea urma același drum. Se pare că SPD și CDU ar putea obține o mică majoritate parlamentară combinată și s-ar putea alia pentru a guverna. Liderul CDU, Friedrich Merz, un fost avocat corporatist care reprezintă esența establishmentului, ar deveni „cancelar.” Aceasta ar cumpăra timp, dar ar întări percepția că fac parte din aceeași elită politică deconectată de frustrările alegătorilor obișnuiți. Acest lucru ar putea oferi AfD terenul ideal pentru a se poziționa ca adevărata opoziție, capitalizând nemulțumirea publică față de status quo.
Pentru a reduce cu adevărat această prăpastie, establishmentul politic al Germaniei trebuie să ofere mai mult decât simple coaliții de conveniență. Trebuie să se angajeze într-un efort autentic de integrare și dezvoltare a Germaniei de Est, asigurând că reunificarea nu este doar un eveniment istoric, ci o realitate politică.
Am vizitat pentru prima dată Germania de Est în 1988, cu un an înainte de căderea Zidului Berlinului, când un bun prieten care lucra la ambasada SUA din Berlinul de Est a aranjat pentru mine o trecere ușoară prin Checkpoint Charlie. Diferența dintre cele două părți ale orașului nu lăsa nicio îndoială despre dezastrul reprezentat de comunism. Vestul fremăta de energie, plin de BMW-uri și Audi-uri, cafenele aglomerate și o prosperitate evidentă, în timp ce Estul era sumbru, stagnant și dominat de mici, dar greoaie Trabanturi.
Dar cel mai mult m-au impresionat oamenii. De partea comunistă, erau vizibil mai puțin fericiți – păreau sufocați de un sentiment de resemnare, un fenomen pe care l-am întâlnit din nou mai târziu, când am fost detașat în România. Într-un stat polițienesc, unde un cuvânt greșit te putea trimite la închisoare, societatea devine amară, dar resemnată (până când, desigur, explodează).
Astăzi, o vizită în Berlin este o experiență complet diferită – diferențele vizuale au dispărut, ambele părți ale orașului au aceleași mașini, iar Checkpoint Charlie este acum, practic, un muzeu.
Dar criza spiritului – aceasta este mult mai greu de șters.
Câmpurile minate ale narațiunii. Miezul conflictului dintre AP și Trump
