Reflecții asupra dificultăților întâmpinate de AP în a respecta imperativul imparțialității
Cuvintele conturează narațiuni, influențează percepțiile și, în contextul reportajelor internaționale, pot fie să construiască punți între culturi, fie să adâncească prăpăstiile existente. Pot afirma din propria-mi și îndelungata-mi experiență că The Associated Press se frământă, așa cum puține organizații de știri o fac, în alegerea termenilor care să reflecte faptele fără a cădea în capcana părtinirii sau a unei înclinații politice.
Dar uneori politica este inevitabilă, iar aceasta și este situația în controversa din jurul refuzului AP de a adopta decretul lui Donald Trump prin care Golful Mexic a fost redenumit drept „Golful Americii” (ne putem doar imagina reacția susținătorilor săi la „Golful Melania”, dar să nu ne abatem de la subiect).
Argumentul AP a fost clar: Trump nu poate de fapt să redenumească ceva ce nu se află în Statele Unite – ci doar să stabilească modul în care este denumit de către guvern și entitățile subordonate acestuia. Deoarece AP are un public global, uzanțele și utilizarea răspândită trebuie să prevaleze – iar astfel, denumirea va rămâne Golful Mexic. Reporterilor AP li s-a interzis apoi accesul la evenimentele de la Casa Albă și, voila: o controversă despre libertatea presei și o oportunitate pentru Trump de a arăta că nu a terminat răfuiala cu „fake news media”.
AP a dus acest caz în instanță și susține că, având în vedere numărul mare de americani care se bazează pe acoperirea sa de la Washington, prin sute de platforme partenere și clienți, interdicția reprezintă un atac asupra transparenței și o încălcare a Primului Amendament. Presupun că astfel de argumente nu vor face decât să-l încânte pe președinte.
Lăsând la o parte fondul cauzei, această situație sumbră m-a făcut să devin nostalgic, deoarece, în anii petrecuți de mine la AP, și eu am alocat nenumărate ore frământârilor și uneori dezbăterilor legate de terminologia sensibilă; am fost, pe rând, redactor-șef pentru Europa și Africa (ar trebui tratate sârba și croata ca limbi diferite?) și șef de birou în Israel, iar mai recent, editor pentru Orientul Mijlociu, cu biroul în Cairo.
Imperativul imparțialității este consacrat în ceea ce se numește News Values and Principles – un set de orientări care subliniază misiunea organizației de a furniza relatări precise, echilibrate și nepărtinitoare. Esențială în acest demers este selecția atentă a limbajului utilizat, mai ales atunci când este vorba de subiecte controversate. AP Stylebook servește drept busolă, ghidând jurnaliștii către o terminologie care să mențină claritatea și neutralitatea – și este utilizat pe scară largă și în afara AP.
De exemplu, AP nu va numi războiul Rusiei împotriva Ucrainei drept „operațiune militară specială” – eufemismul preferat de Kremlin, menit să ascundă faptul că a fost o invazie militară colosală și neprovocată. Până aici, toate bune.
Dar ce faci când relatezi despre un conflict vechi de un secol, în care cele două părți s-au îndârjit în narațiuni paralele care oeră percepții de realități complet diferite, deși privesc aceeași situație? Și cum râmâne atunci când ambele tabere au legiuni de susținători, altfel raționali, care împărtășesc cu pasiune aceleași convingeri oarbe? Aveți dreptate dacă cumva bănuiți că mă refer la conflictul israeliano-palestinian. Puține sunt exemplele „mai” perfecte de câmp lingvistic minat.
Termeni precum „colonii”, „ocupație,” „teroriști” și „refugiați” au o profundă încărcătură politică și emoțională. Eforturile AP și ale altor organizații de a fi imparțiali îi scot din minți pe unii cititori, iar într-o anumită măsură chiar îi înțeleg.
De exemplu, AP a evitat adesea să numească drept „teroriste” grupuri precum Hamas, preferând termeni precum „militanți” și concentrându-se pe descrierea evenimentelor (strecurând cuvântul „terorist” doar atunci când poate fi atribuit unei surse). Acest lucru a stârnit numeroase controverse. Termenul este, desigur, unul subiectiv – vorba clișeului, „ce e terorist pentru unii, este luptător pentru libertate pentru alții” (deși cu un pronume diferit). În plus, Israelul a uzat excesiv acest termen, de-a lungul timpului, încă de pe vrema invaziei din Liban, din 1982, când orice combatant inamic era etichetat drept terorist. În esență, acest lucru însemna doar că respectivii erau foarte răi.
Ce se întâmplă dacă, tu personal, ești de acord cu faptul că cineva este „foarte rău”? La AP, asta nu contează cu adevărat. Dar dacă „militanții” au comis un atac care este, fără îndoială, un act de terorism – să zicem, asupra unei grădinițe? Asta e altceva, da, însă instinctul era tot acela de a numi acțiunea un „atac cu bombă” sau recurgând la orice altă descriere neutră.
Versiunea oficială zice este că aceasta e cea mai precisă abordare; neoficial, există mereu o ușurare atunci când poți evita termenul problematic și să-ți vezi de de-ale tale. Astfel, în timpul celei de-a doua Intifade, foloseam termeni precum „atacator sinucigaș”, „agresor”, orice, dar nu „terorist” – și eram împăcat cu asta. Mulți din tabăra palestiniană acuzau Israelul de „terorism de stat”, iar noi, desigur, evitam și acest termen – pur și simplu nu există o modalitate de a ieși câștigător din asta.
Apoi a venit 11 septembrie. Dintr-o dată, mass-media a fost plină de referințe la „teroriștii” care au comis cel mai mare „atac terorist” din istorie. De ce? Ei bine, pentru că acela care ar fi contestat asta probabil se aflase într-o peșteră din Afganistan. Am observat o inconsecvență, am încercat să o semnalez cu blândețe, dar în mare parte am lăsat lucrurile așa. Apoi a apărut ISIS, un grup terorist atât de universal perceput ca malefic încât a fost acceptabil să-l numim fix așa – și m-am asigurat că asta facem.
Următorul subiect: „refugiații”. Se presupune că există 6-7 milioane de refugiați palestinieni. Dar, în limba engleză, numărul este de fapt mult mai mic. Aceștia sunt, de fapt, „descendenți ai refugiaților” care fugiseră ori au fuseseră forțați să plece din ceea ce a devenit Israel, în războiul din 1948-1949. „Taberele de refugiați” sunt, fără îndoială, locuri mizere, dar acum sunt mai degrabă mahalale.
Statutul ereditar de refugiat este unic pentru palestinieni (care au primit și propria agenție ONU pentru a-l menține – UNRWA). Dacă am aplica același standard în Asia de Sud, am avea în prezent zeci de milioane de refugiați hinduși și musulmani, descendenți ai celor aproximativ 15 milioane care s-au mutat în timpul împărțirii Indiei și Pakistanului. Am avea, de asemenea, milioane de „refugiați” evrei, descendenți ai unui milion de oameni care au fugit (sau au fost forțați să fugă) din țările arabe și care, în mare parte, au ajuns în Israel. Dar platformele de știri nu îi numesc refugiați.
Desigur, lucrurile sunt mai complicate. Se poate argumenta că mulți dintre descendenți sunt încă, din punct de vedere tehnic, refugiați, deoarece țara-gazdă a refuzat să le acorde cetățenie sau drepturi de bază chiar dacă, din punct de vedere cultural, religios, lingvistic și etnic, se potrivesc perfect acolo. Libanul încă face acest lucru cu câteva sute de mii de oameni, pentru a perpetua nemulțumirea și a prelungi conflictul. Nu vreau să par lipsit de empatie – am promovat relatările cu privire la suferințele lor. Dar, pentru mine, ei pot fi considerați „apatrizi”, însă nu neapărat „refugiați.”
În esență, este o chestiune politică. Umflarea cifrelor privind refugiații și numirea mahalalelor drept „tabere de refugiați” este un mijloc de a face ca Israelul să pară malefic. Poate că unii consideră că Israelul merită acest tratament, însă asta nu reprezintă o justificare pentru inexactitate.
O altă dezbatere s-a concentrat pe descrierea cartierelor evreiești din Ierusalim. Toți am convenit asupra termenului „colonii” pentru a ne referi la comunitățile evreiești de pe teritoriul Cisiordaniei, pe care Israelul l-a ocupat în 1967, dar pe care nu l-a anexat oficial. Într-adevăr, este greu de găsit precedente în care o putere ocupantă construiește comunități pentru propriii săi cetățeni pe un teritoriu asupra căruia nu revendică oficial suveranitatea. Este o situație suficient de bizară și distinctă încât să justifice un termen separat – atât pentru „colonii”, cât și pentru cei aproximativ o jumătate de milion de „coloniști”. Dar le-ai spune „colonii ilegale”? Unii jurnaliști își doresc asta.
Eu am avut rețineri, argumentând că există mai multe tipuri de lege. Majoritatea coloniilor nu sunt ilegale conform legislației israeliene, iar AP tinde să urmeze legea locală în acoperirea pe care o face (unele „neautorizate” chiar sunt). Cât despre dreptul internațional, acesta este vag și nu are un arbitru unic și acceptat de toți, cu tot respectul pentru Curtea Internațională de Justiție. În general, am ajuns la o formulare standardizată în funcție de cât din comunitatea internațională le consideră „ilegitime” – cam așa abordează uneori problema și guvernul Statelor Unite.
Apoi a apărut o dilemă și mai complicată: cartierele evreiești din Ierusalimul de Est. Această zonă a orașului, aflată la granița cu „Cisiordania”, a fost ocupată în 1967 și, spre deosebire de restul regiunii, a fost anexată. Teoretic, locuitorii săi arabi au dreptul de a solicita cetățenia israeliană (și unii chiar au reușit să o obțină, deși Israelul le impune verificări de securitate extrem de stricte).
Nu sunt sigur că o pot numi „ocupată” întrucâ, în această logică întreg Israelul ar avea același statut. Prefer termenul „disputată” – care respectă obiectivul declarat al AP de a fi cât mai precis și, ei bine, incontestabil. Dar acest cuvânt îi înnebunește pe susținătorii cauzei palestiniene întrucât sugerează că pretenția Israelului ar putea fi legitimă.
Când a început Israelul să construiască cartiere evreiești în această parte a orașului, am avut discuții dacă ar trebui să acceptăm termenul folosit de palestinieni: „colonii evreiești în Ierusalimul de Est ocupat”. Pentru mine, coloniile, cel puțin în contextul Cisiordaniei, sunt entități distincte și nu cartiere contigue într-un oraș mare. Mulți m-au considerat pedant, dar am făcut tot posibilul să minimizez folosirea termenului, fără însă să impun o regulă strictă într-un sens sau altul. Am plecat acum șase ani, iar termenul a revenit în forță.
Din perspectiva israelienilor, termenul „terorist” nu este folosit suficient, iar din perspectiva palestinienilor nu apar suficient de des termeni precum „colonii”, „ocupat” și „refugiați”. Motivul este destul de clar: toate aceste cuvinte sugerează, într-un fel, că o tabără se află cumva în eroare.
Sunt un soi de „semnale de recunoaștere”, asemănătoare modului în care Trump folosește limbajul. Semnalul lui Trump cu „Golful Americii” trimite de fapt la „America este măreață”. Argumentele bazate pe fapte nu contează prea mult atunci când scopul este să-ți mobilizezi susținătorii sau să intri într-o dispută cu mass-media – la fel cum scrierea intenționat greșită a unor substantive cu majuscule („end the War”) este menită să irite opozanții.
Chiar mă întreb dacă imparțialitatea este întotdeauna calea corectă. A trata cu seriozitate procesele electorale fictive din locuri precum Rusia, numindu-le „alegeri”, sau a folosi titlul de „președinte” pentru dictatori, poate părea lașitate și ipocrizie. Evitarea constantă a termenilor încărcați poate echivala cu evitarea realității. Nu este atât de simplu.
AP este un motor esențial al mașinăriei globale de știri, iar aceasta este o misiune delicată și importantă. AP a avut dreptate în privința „Golfului Americii” și a plonjat direct în controversă, ceea ce contrazice oarecum tendința generală – iar asta mă face destul de mândru. Jurnaliștii tind să evite controversele, încercând să prezinte realitatea bazată pe fapte într-un mod cu care majoritatea consumatorilor de știri din lume să se poată identifica și să fie de acord. Însă, tot mai mult, lumea noastră nu mai este una de acest tip.
