Decizia procurorului-șef al Curții Penale Internaționale de a-i pune sub acuzare pe premierul israelian Benjamin Netanyahu și ministrul apărării Yoav Gallant ar putea lovi înapoi, atât prin faptul că va dăuna poziției instanței, cât și prin faptul de a-i da o mână de ajutor asediatului guvern israelian și în special mult criticatului său lider.
Asta nu înseamnă neapărat că decizia este greșită. Doar că este departe de a fi o victorie clară a oponenților războiului purtat de Israel.
Esențială în analizarea acestei evoluții este înțelegerea faptului că CPI nu este un arbitru consensual al dreptului internațional. Este operat ca un club de 124 de state, în care nu se regăsesc însă câțiva dintre pilonii majori ai ordinii mondiale, inclusiv Statele Unite, India, China, Rusia, Turcia și Israelul însuși. Înființată abia în 2002, rolul exact al instanței în peisajul intervenției internaționale rămâne unul nedefinit. În mai bine de două decenii, a emis doar 46 de mandate, dintre care 21 au condus la arestări, doar câteva urmăriri penale fiind și reușite.
În cadrul acelui club select, Netanyahu iese în evidență într-un mod aparte. CPI nu pusese nicipdată sub acuzare un lider dintr-o țară democratică. Ca primul aflat în această situație, li Netanyahu se alătură unor oameni ca Vladimir Putin, pentru care CPI a emis un mandat în 2023, pe o listă selectă de lideri mondiali autocrați care vor fi vizați de instanță.
Putin nu a fost arestat; este foarte puțin probabil ca Netanyahu să fie. Într-o oarecare măsură, această cunoaștere a contextului conferă o notă de circ politic anunțului făcut de procurorul Karim Khan, pornit să-i aresteze pe Netanyahu și Gallant alături de trei lideri Hamas, inclusiv pe eminența cenușie a masacrului din 7 octombrie, Yahya Sinwar.
Adăugând la asta: conform procedurilor CPI, Khan trebuie să ceară unui complet de judecători să fie de acord să emită mandatele de arestare. În trecut, acuzațiile nu erau anunțate înainte ca judecătorii să-și fi dat acordul. (În teorie, judecătorii pot înceta să accepte cererile sau să le respingă. Și chiar dacă mandatele sunt emise, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite poate interveni pentru a îngheța investigațiile CPI pentru până la 12 luni, cu reînnoirea ad infinitum).
Pentru cei care se îndoiesc deja de jurisdicția CPI în acest caz – ca să nu mai vorbim de eficacitatea acesteia – încălcarea normelor de către Khan riscă să sugereze că încearcă să facă presiuni pe judecători să îi accepte cererea. Indiferent care va fi următoarea mișcare, pentru mulți observatori sceptici instanța va fi pierdut deja orice pretenție de credibilitate.
Acest lucru este valabil mai ales pentru că, în trecut, instanța a evitat să pună sub acuzare teroriștii fundamentaliști islamici din Orientul Mijlociu. Va fi de ajutor faptul că liderii Hamas au fost incluși în demersul lui Khan, dar celor ce se îndoiesc le va fi ușor să spună că Israelul este supus dublului standard: la urma urmei, Stat Islamic, Hezbollah și Al-Qaida au scăpat cumva de mâna sa și, deși se crede că instanța i-a investigat pe talibani timp de decenii, totuși nu s-a concretizat niciun rechizitoriu.
Este ușor de imaginat răspunsul lui Netanyahu: de ce ar trebui să acorde vreo importanță la ceea ce spune CPI, când atât de adesea nu a reușit să investigheze pe unii dintre cei mai persistenti antagoniști ai Israelului?
De fapt, Netanyahu ar putea fi destul de mulțumit de faptul că această instanță se întinde mai mult decât îi e plapuma, iar asta tocmai întrucât îi oferă o ocazia de a reacționa bombastic. În mare, procesul său de corupție, desfășurat în Israel, nu l-a rănitdin punct de vedere politic. În schimb, l-a prezentat ca pe o vânătoare de vrăjitoare, o fentă pe care s-a lăsat dus suficient public astfel încât Netanyahu să poată rămâne pe mai departe la putere. Odată cu demersul CPI, el ar trebui să poată convinge cea mai mare parte a publicului israelian că Israelul este arătat cu degetul – o experiență care i-ar putea întări poziția; iar în ceea ce-l privește pe el însuși, se va înfățișa ca liderul unei națiuni asediate pe nedrept.
Majoritatea politicienilor israelieni vor sprijini cel puțin discret această narațiune, iar mulți au început deja.
S-ar putea considera că aceste consecințe își au rostul, dacă ar exista vreo posibilitate ca mandatul CPI împotriva lui Netanyahu, ei bine, să ducă la ceva. Dar instanța se confruntă cu masive probleme de jurisdicție, care vor determina multe țări membre CPI să refuze să coopereze cu mandatele. Riscă să devină o acțiune fără rezultat, o aparență de inerție care nu poate decât să dăuneze poziției internaționale a CPI.
Problema principală este că CPI are jurisdicție asupra cazurilor petrecute pe teritoriul statelor membre. Israelul nu este stat membru, iar Palestina nu are un teritoriu recunoscut. În 2021, CPI a decis pur și simplu pe cont propriu că Palestina cuprinde Cisiordania, Gaza și Ierusalimul de Est. (Instanța a admis Palestina pentru prima dată într-o decizie din 2015 a instanței, fără consultarea Adunării Statelor Părți reprezentând statele membre CPI – un alt precedent.)
Unele țări membre s-ar putea întreba de ce ar trebui să riște o contrareacție masivă acționând împotriva lui Netanyahu și Gallant, în condițiile în care jurisdicția reală pe care o au de a face acest lucru este, în cel mai bun caz, instabilă?
Aceasta este o întrebare deosebit de validă, deoarece există un motiv clar pentru care CPI nu a pus niciodată sub acuzare un lider dintr-o țară democratică: politica tăcută fusese aceea de a permite procedurilor judiciare locale să aibă prioritate, oriunde există o justiție locală credibilă, ceea ce, este în continuare cazul în Israel. Într-adevăr, una dintre preocupările majore cu privire la eforturile lui Netanyahu din 2023 de a submina independența sistemului juridic al Israelului a fost tocmai aceasta – teama că i-ar expune pe israelieni la amestec internațional în plan juridic.
Acum respectivul amestec a devenit realitate, în ciuda faptului că efortul de reformă a stagnat.
Guvernele din întreaga lume – chiar și din rândul statelor membre – au privit întotdeauna CPI cu o oarecare suspiciune, de teama aceleiași interferențe și chiar a unor depășiri ca rază de acțiune. Precedentul tocmai stabilit va agrava astfel de temeri; deja, Regatul Unit s-a pronunțat împotriva acestei manevre și este puțin probabil să fie singurul stat membru care să facă acest lucru.
În plus, dacă Donald Trump va recâștiga președinția americană, în noiembrie, este rezonabil să anticipăm că ar putea riposta împotriva CPI prin luarea de măsuri precum restricționarea călătoriilor emisarilor și oficialilor. Sprijinul pentru o astfel de mișcare ar fi probabil copleșitor în rândul republicanilor.
Dacă judecătorii acceptă cererea lui Khan, vor exista unele consecințe imediate pentru Netanyahu și Gallant. Pentru a călători în țările membre, vor trebui să caute garanții de trecere în siguranță și de non-arestare. Pentru Netanyahu, probabil, acesta va fi un preț mic de plătit pentru beneficiul de a fi capabil să expună cu ușurință CPI pentru a îndepărta atenția de la eșecurile multidimensionale cataclismice din 7 octombrie și de la problemele care continuă să afecteze războiul.
Mulți oameni erau demult convinși că Netanyahu prelungește războiul pentru a câștiga timp, așteptând ca un deus ex machina să schimbe narațiunea. Se poate ca decizia CPI să-i fi oferit asta, fără să vrea.
Au pierdut tinerii controlul sau au pierdut vârstnicii contactul?
