Explicație: ocupația este nedreaptă față de palestinieni, iar coloniile sunt o prostie, dar preocupările de securitate ale Israelului sunt reale și nu legalitatea este problema.
După ce a examinat acuzațiile de genocid în Gaza, Curtea Internațională de Justiție de la Haga tocmai a petrecut o săptămână examinând dacă ocupația Israelului și așezările evreiești din Cisiordania și Ierusalim sunt ilegale din perspectiva dreptului internațional.
Majoritatea țărilor par să creadă că da, iar oamenii de pretutindeni sunt obsedați de Israel și de palestinieni, așa că Adunarea Generală a ONU a cerut avizul CIJ (dar nu în legătură cu Iranul care execută oameni pentru „sodomie” sau cu China care îi înrobește pe uiguri). Împotriva ocupației Israelului s-au pronunțat în ultimele zile Rusia (care ocupă și distruge porțiuni din Ucraina) și Turcia (care îi oprimă pe kurzi). Cu astfel de sfaturi la îndemână, completul de 15 judecători ar trebui să se pronunțe în câteva luni.
Eu însumi solicit o „soluție cu două state” pentru Israel-Palestina și am fost criticat pentru acest lucru. Dar, săptămâna aceasta, la Al Jazeera, am fost întrebat cum poate Israelul să ignore ancheta de ilegalitate a CIJ; ei bine, dacă telespectatorii Al Jazeera merită un răspuns, atunci și cititorii noștri de aici merită! Dreptul internațional este chiar mai neclar decât justiția însăși – dar voi încerca să explic.
Este nevoie de un istoric, pe care-l voi face pe scur. Israelul „propriu-zis”, Cisiordania și Gaza pot fi privite în mod rezonabil ca o singură entitate: o zonă verticală între râul Iordan (abia de este un curs de apă) și Marea Mediterană (mai degrabă un mic ocean). Are aproximativ 400 km de la nord la sud și un diametru mediu de 50 km, într-o zi generoasă. Dar este valoroasă, mândrindu-se cu localizarea la intersecția unor rute comerciale istorice, punctul zero al religiilor monoteiste, și cu o natură decentă, inclusiv o plajă orientată spre vest, câteva dealuri, cele mai joase două lacuri din lume în raport cu nivelul mării și un deșert de primă clasă.
A fost condus ca o singură entitate de către britanici până în 1948, care au făcut tot ce au putut pentru a se descurca cu evreii și arabii certăreți. Pe atunci, în principal evreii care veneau erau numiți „palestinieni”, în timp ce arabii erau considerați abia distinși de ceilalți din Levant. Înainte de asta, a făcut parte din Imperiul Otoman și multe altele.
Ceea ce s-a întâmplat de atunci este încurcat, dar nu este vorba de prea multă „lege” – nici măcar de „dreptul internațional”, care este un fel de invenție a epocii de după cel de-al Doilea Război Mondial.
În 1947, Consiliul de Securitate al ONU a propus o hartă care împărțea zona într-un stat evreiesc și un stat arab (din nou, nu se face referire la „palestinieni”). Evreii au acceptat-o; arabii nu. În orice caz, Adunarea Generală nu are și nu a pretins atunci forța legii.
Evreii au declarat statul Israel în mai 1948, în timp ce britanicii plecau, lăsând să se înțeleagă că le-ar fi fost suficientă harta ONU. Națiunile arabe au invadat și Israelul și-a îmbunătățit granițele. Nu a apărut niciun stat arab și nici nu a fost cerut de vreo parte. Iordania a pus mâna pe zona colinară din partea central-estică, iar aceasta a devenit „Cisiordania” (a râului Iordan).
Egiptul a luat o fâșie de plajă care se învecina cu ceea ce fusese Palestina; iată, Fâșia Gaza. Ambele zone erau oricum majoritar arabe înainte, și au primit refugiați din cauza războiului. Granițele de dinainte de 1967 dintre Israel și aceste două zone, pe care unii oameni le sfințesc astăzi, nu sunt nici mai mult nici mai puțin decât liniile de încetare a focului din 1949. Cumva logice din punct de vedere demografic, un pic aleatorii totuși, și care nu se raportează în niciun fel la vreo lege.
Iordania a încercat să anexeze Cisiordania, acordând cetățenie tuturor. Acest lucru a fost cumva drăguț din partea Iordaniei; celelalte țări arabe, presupuse prietene ale palestinienilor, au refuzat în mare parte să le acorde cetățenie; în Liban, urmașilor lor li se refuză oportunități de bază, de la educație la angajare. Acest lucru ar trebui să fie ilegal.
Israelul a cucerit cele două zone în războiul din 1967, pe care l-a lansat, dar a fost iscat de provocările egiptene și siriene (care nu sunt în dezbatere ca un casus belli, nici măcar în aceste țări). Aceasta este „ocupația”. Este ea ilegală? Să vedem.
În general, o ocupație se referă la acapararea de către o țară a unor teritorii de la o altă țară, atunci când granițele dintre ele sunt acceptate pe scară largă – să spunem, de către Națiunile Unite sau tratate internaționale. Israelul a susținut că nu există o altă țară – că teritoriile sunt „disputate”. Există vreo lege care să spună altfel?
Până în acest moment, Consiliul de Securitate al ONU (un fel de comitet central al ONU cu câteva state membre permanente) ajunsese să fie considerat un organism care are forță de lege. Rezoluția sa 242 (și 338, câțiva ani mai târziu) îndeamnă Israelul să se retragă „din teritoriile” pe care le-a luat în război. Dar nu spune „teritoriile”. Articolul hotărât lipsește tocmai din acest motiv: pentru a menține flexibilitatea și a evita stabilirea liniilor din 1949 ca fiind absolută și permanentă.
Și există un motiv pentru care puterile exterioare au avut o oarecare simpatie față de potențialele pretenții viitoare ale Israelului cu privire la cel puțin o parte din Cisiordania. Asta pentru că liniile lasă Israelului o lățime mai mică de 20 km în punctul cel mai îngust, ceea ce reprezintă o problemă atunci când dușmanii tăi sunt atât de vehemenți și de rezistenți cum s-au dovedit a fi cei ai Israelului.
În acel moment, la sfârșitul anilor 1960, statele arabe încă refuzau negocierile cu Israelul. Noua Organizație pentru Eliberarea Palestinei a revendicat toată Palestina pentru un „stat secular și democratic”. Între timp, Israelul a anexat partea de est a Ierusalimului, care este de fapt doar inima Cisiordaniei, și a umplut-o cu cartiere evreiești până în punctul în care o nouă divizare este greu de luat în considerare. În prezent, sunt mai mulți evrei decât arabi în partea „ocupată” și anexată a Ierusalimului.
Această anexare controversată este prima lege din această poveste – o lege israeliană. Dar aproape nicio țară din întreaga lume nu a recunoscut-o. Așadar, este o lege șubredă.
Între timp, Israelul nu a anexat restul Cisiordaniei, care reprezintă marea majoritate a acesteia. Anexarea ar presupune să le ofere cetățenie (dacă Israelul vrea să rămână o democrație), iar Israelul nu vrea ca cele trei milioane de palestinieni de acolo să fie cetățeni.
Acestea fiind spuse, a construit orașe pentru evrei – pe care lumea le numește „așezări” – pe acel teritoriu. Acest lucru este într-adevăr foarte ciudat, deoarece Israelul, prin propriile sale legi, construiește pe pământ străin. În plus, din moment ce coloniștii israelieni au cetățenie israeliană, iar palestinienii din apropiere nu au, seamănă cu o versiune de apartheid. Nu chiar, deoarece nu este bazat pe rasă; dar pentru mulți, este destul de aproape de așa ceva. Este extrem de greu de apărat.
Stăpânirea acestei situații încurcate timp de 56 de ani subminează grav pretenția Israelului de a fi o democrație. Dar este oare ilegală în conformitate cu dreptul internațional? Ultima dată când am verificat, lumea este plină de regimuri nedemocratice, cum ar fi cele din China și Rusia și cea mai mare parte a Orientului Mijlociu, iar CIJ nu le-a considerat ilegale. Deci, nu sunt împotriva legii.
Majoritatea din cei jumătate de milion de coloniști evrei trăiesc în comunități foarte apropiate de vechea graniță – astfel încât o soluție destul de simplă (compensată în altă parte, probabil) i-ar putea încorpora în Israel; dar aproximativ o cincime dintre ei trăiesc adânc în interior, iar aceștia tind să fie radicali, iar ei sunt adevărata problemă. În plus, coloniștii sunt ținte sigure, iar efortul de a-i proteja de palestinienii furioși este adesea mortal.
Israelienii au un cuvânt special în ebraică și pentru aceste „așezări” (hitnahaluiot), și chiar și cei de dreapta îl folosesc; asta sugerează că știu că sunt bizare. Dar sunt ele de fapt ilegale?
Dacă da, ilegalitatea ar decurge din articolul 49 din cea de-a patra Convenție de la Geneva, care este un alt set de documente considerate un fundament al „dreptului internațional”. Acesta interzice mutarea populației unui ocupant în teritoriul ocupat. Dar Israelul numește terenul disputat, iar Rezoluția 242 sugerează același lucru. Juriștii internaționali nu pot fi de acord; aceasta nu este o dispută falsă, precum cea inventată în legătură cu încălzirea globală – este cu adevărat o situație unică, ciudată și supărătoare. Din cauza acestei lipse de claritate, legea nu se aplică în mod incontestabil.
În 1988, OEP a reușit în cele din urmă să declare un stat independent în Cisiordania, Gaza și Ierusalimul de Est. OEP însăși nu era o țară – și nici măcar nu era prezentă pe teritoriul țării la acea vreme (organizația își avea sediul în Tunisia). Unele țări au recunoscut Palestina de-a lungul acestor granițe; Adunarea Generală a ONU a făcut acest lucru și ea, în 2012. Nimic din toate acestea nu are forță de lege; kurzii ar putea declara un stat; cititorul ar putea declara un stat; lumea încă nu a ajuns la un acord cu privire la faptul că Kosovo este un stat.
În 1994, Israelul și OEP au semnat un acord de înființare a unui sistem de autonomie numit „Autoritatea Palestiniană” în anumite părți din Cisiordania și Gaza și au desenat chiar o hartă care creează un amalgam necontenit de zone A (controlate în totalitate de AP, cu excepția cazurilor în care Israelul consideră că trebuie să le atace), zone B (control comun) și zone C (încă „ocupate” de Israel). Acest lucru trebuia să dureze cinci ani, până la un acord privind statutul final. Părțile nu au reușit niciodată să se pună de acord asupra unui statut final, iar totul a expirat în mai 1999. Cu excepția faptului că este încă în vigoare. Așa-numitele Acorduri de la Oslo au fost într-un fel încălcate prin eșecul de a ajunge la un acord final; ele au fost încălcate din nou când toată lumea a fost de acord să prelungească racketul în mod informal. Dar ele nu reprezintă dreptul internațional.
La sfârșitul anului 2000 a izbucnit o revoltă palestiniană mortală, cu atentate sinucigașe cu bombă comise de gruparea jihadistă Hamas și de alte grupări, iar Israelul a construit o barieră de securitate masivă care a invadat Cisiordania, tăind aproximativ 10% din teritoriu și, odată cu aceasta, majoritatea coloniștilor. CIJ a condamnat această măsură printr-o hotărâre consultativă fără efect în 2004 – totuși, bariera, deși a izolat mulți fermieri palestinieni de câmpurile lor, a salvat vieți.
În 2005, Israelul a retras toți coloniștii și soldații din Gaza, încălcând din nou spiritul Acordurilor de la Oslo, deoarece a fost o acțiune unilaterală. Cu siguranță, însă, nu a fost încălcată nicio lege. Israelul a ajuns la concluzia că suprafața mică de teren în cauză nu justifica să se ocupe de 2 milioane de palestinieni enervanți, foarte motivați să atace cei 8000 de coloniști. Pun pariu că dacă AP ar fi declarat un stat în Gaza, Israelul l-ar fi recunoscut, iar Consiliul de Securitate ar fi urmat exemplul… Voila! Forța legii.
În schimb, Hamas a preluat Fâșia prin forță în 2007. Gruparea este dedicată distrugerii Israelului, s-a opus Acordurilor de la Oslo și de ani de zile încearcă să perpetueze războiul prin atacuri teroriste. De atunci, a folosit Gaza pentru a lansa rachete și a provoca Israelul, lansând o invazie deosebit de barbară care a făcut 1.200 de morți pe 7 octombrie anul trecut. Aceasta a fost o încălcare gravă și istorică la nivel mondial a dreptului internațional, dar CIJ nu o examinează, deoarece Hamas nu este un stat. Mandatele birocratice trebuie să fie respectate.
Dacă le spui evreilor, așa cum au făcut multe delegații săptămâna trecută la CIJ, că prezența lor în Cisiordania este ilegală, ei vor cere garanții că Hamas nu va prelua și acel teritoriu și că, din această poziție mai apropiată, nu va începe să atace nu un hinterland, ci Ierusalimul și Tel Avivul. Poate Rusia să ofere o astfel de garanție? Dacă nu, israelienii i-ar putea sfătui să se preocupe de legalitatea ocupației lor în Donbas.
În ceea ce mă privește, cred că Israelul ar trebui să facă tot posibilul pentru a realiza o împărțire, chiar dacă este unilaterală. Țara Sfântă, sau Palestina istorică, cu 15 milioane de locuitori, este aproape exact jumătate evreiască și jumătate arabă. Dacă Israelul vrea să fie un stat evreiesc, nu poate controla toți acești arabi. Dacă vrea să fie o democrație, nu îi poate controla fără drepturi egale; trucul său de neanexare nu mă impresionează. Coloniile din Cisiordania creează o situație rușinoasă în care evreii și arabii din ceea ce pare și se simte ca un singur teritoriu au drepturi inegale.
Singura cale de ieșire, în afară de o împărțire, este anexarea Cisiordaniei și acordarea drepturilor depline de vot palestinienilor în Israel. Ar fi acest lucru ilegal? Nu, nu ar fi. Și ar însemna, de asemenea, sfârșitul statului evreu. Dacă palestinienii ar fi fost inteligenți, ar fi cerut acest lucru chiar acum.
Situația actuală este nesustenabilă, nedreaptă pentru palestinieni și nesăbuită pentru israelienii sioniști. Atacați-o din aceste motive și nu veți obține niciun argument din partea mea. Va deveni o discuție despre aranjamentele de securitate și unele ajustări rezonabile ale frontierelor pentru a rezolva problema coloniștilor. Dar problema legalității pare un nonsens.
Cum să facem progrese? Israelul, statele arabe și întreaga lume ar trebui să se unească pentru a-i zdrobi pe respingătorii din Hamas, să vină cu un plan care să le ofere palestinienilor pașnici ceva real și bun și să le ofere israelienilor sentimentul de securitate care să le permită să se retragă din cea mai mare parte din Cisiordania. Este vorba de securitate, nu de lege.
* * *
Și doar ca o concluzie: niciun grup nu are drepturi naturale asupra unui anumit pământ, chiar dacă unii evrei își imaginează o zeitate care face promisiuni. Nu există în mod clar „pământ palestinian” sau „pământ israelian” sau „pământ francez”. Există doar situația obiectivă care, de-a lungul întregii istorii, a rezultat din cuceriri și negocieri și înțelegeri care aduc un sentiment de dreptate pentru unii și violență care pare nedreaptă pentru mulți. Majoritatea liniilor din nisipurile Orientului Mijlociu au fost trasate de colonialiștii francezi și britanici și puține dintre ele corespund realităților etnice, motiv pentru care Siria, Libanul și Irakul sunt atât de instabile. Nu există populații indigene nicăieri, cu excepția Africii; istoria omenirii este o poveste a migrației. Așadar, oamenii ignoranți obsedați de justiție, drepturi și decolonizare ar putea răsfoi o carte sau două, oricât de demodat ar suna asta.
