<< În 1995, o dramă brut de monocromă i-a captivat pe spectatorii de cinema și a zguduit Franța. „La Haine” (Ura), regizat de Mathieu Kassovitz, un film stilizat despre tineret, masculinitate, arme, prietenie și brutalitatea poliției, a trezit cartierele frumoase ale Parisului la realitatea din banlieu-urile înalte și angulare care înconjoară orașele. Mai recent, „Les Misérables”, al lui Ladj Ly, a expus calm și cu fermitate furia și suferința din rândul unei generații mai tinere de băieți care cresc în aceste cartiere periferice. Regizori francezi succesivi au atins problema furiei care, uneori, poate aprinde suburbiile. S-a întâmplat în 2005. Acum s-a întâmplat din nou. Cu toate acestea, după atâția ani, Franța pare să nu înțeleagă de ce >>, notează The Economist.
<< Un singur foc tras de un polițist de circulație, în 27 iunie, a străpuns pieptul unui adolescent aflat la volanul unei mașini și a declanșat o săptămână de violențe, incendii și jafuri. Într-un fel, este mai simplu să vorbim despre ce nu a fost această erupție. Două valuri anterioare de revoltă sub președinția lui Emmanuel Macron avuseseră solicitări politice clare: unul a fost cel al protestelor împotriva creșterii taxei pe carburanți (2018), iar celălalt împotriva creșterii vârstei de pensionare (2023). Furia era îndreptată ferm împotriva președintelui. Revoltele de astăzi nu l-au vizat nici măcar pe Macron și nu au fost organizate politic.
Stânga radicală atribuie violențele desconsiderării intenționate a guvernului. Suburbiile Franței concentrează sărăcie, școli cu personal insuficient și dominația gangsterilor la marginea orașelor: o sumbră conștientizare a vieții la periferia societății. Cu toate acestea, miliarde din fonduri publice au fost investite în renovarea ansamblurilor de blocuri înalte. Liniile de metrou și tramvaie au fost extinse către periferiile orașului, uceniciile au fost extinse, iar dimensiunea claselor din școala primară au fost reduse la jumătate. Nanterre, unde a fost împușcat adolescentul de 17 ani, Nahel, se află pe o linie directă de metrou către centrul Parisului. Acolo, lângă ansamblul Pablo Picasso, unde a crescut, pe o stradă înconjurată de carcase carbonizate și răsturnate ale mașinilor incendiate, se află o poștă și o bibliotecă publică; peste drum, un teren de sport și un parc înfrunzit.
Dreapta extremistă atribuie revoltele imigrației și, conform spuselor lui Marine Le Pen, unei „probleme de autoritate a poliției”. Protestatarii, conform unei declarații fără ezitare a două sindicate de poliție de dreapta, nu erau nimic mai puțin decât „hoarde sălbatice”. Nu contează faptul că Nahel era cetățean francez, care a crescut în Franța. Nici faptul că mai puțin de unul din zece dintre cei arestați pentru violență sau jaf era străin. Nici faptul că vârsta medie a acestora era de 17 ani. Aceasta este o generație franceză născută după revoltele din 2005, marcată de blocajele cauzate de pandemia de COVID-19 și alimentată de TikTok și Snapchat. „Tinerii pe care îi vedem nu se roagă la Allah, ci la Nike”, a scris Hakim El Karoui, un analist.
Atunci despre ce au fost revoltele? Locuitorii ansamblurilor din Nanterre se plâng în mod repetat de același lucru: nu despre locuri de muncă, sărăcie, primar sau Macron, ci despre utilizarea excesivă a forței de către poliție și sentimentul că rezidenții sunt ținta controlului polițienesc. „Ofițerii trebuie să fie instruiți astfel încât, atunci când există controale polițienești, să nu pună viața unui minor în pericol”, a spus Souleymane. „Sunt convins că poliția ne oprește din cauza felului în care arătăm”, a adăugat Khadija. Hamid a fost mai direct: „Poliția este rasistă”.
Franța nu vrea să recunoască faptul că are o problemă în ceea ce privește forțele de poliție, chiar dacă se acumulează plângeri cu privire la utilizarea disproporționată a gloanțelor de cauciuc, gazului lacrimogen și grenadelor paralizante. Din fericire, în Franța există mult mai puține împușcări fatale cauzate de poliție, raportat la populație, decât în America. Procurorul public l-a acuzat rapid pe polițistul care l-a împușcat pe Nahel de omor voluntar. Cu toate acestea, cazurile de împușcare având ca autori poliția încă sunt mai frecvente decât în Marea Britanie sau Germania. În 2022, au avut loc 13 cazuri de împușcare fatală de către poliția rutieră, un record. Represiunea și ostilitatea se întăresc reciproc. Problema profilării rasiale este dificil de demonstrat, deoarece Franța interzice statistica etnică. Cu toate acestea, un sondaj oficial din 2017 a sugerat că patru din cinci tineri „percepuți ca fiind de origine arabă sau de culoare” au fost opriți de poliție în ultimii cinci ani; în cazul populației generale, ponderea era mai mică de unul din cinci.
În Franța, născută din revoluție, incendierea urbană are o rezonanță simbolică. În 1871, comunarzii au incendiat palatele din Paris. Pétroleuses, sau femeile incendiatoare, au devenit celebre. Dar există ceva în legătură cu arma de alegere a revoltelor de astăzi – incendierea mașinilor și a clădirilor publice – care reprezintă mai degrabă un urlet dezorganizat de sfidare, un spectacol autodistructiv de putere împotriva forțelor legii și ordinii. Autodistructiv, deoarece victimele au fost proprietarii mașinilor, utilizatorii autobuzelor și elevii școlilor care au fost incendiate și care trăiesc în acele cartiere. Chiar și traficanții de droguri au remarcat că aceasta este un lucru rău pentru afaceri.
Până acum, nu e atât de bine
Macron știe că revoltele ulterioare nu pot fi prevenite doar prin represiune suplimentară. El se află pe o linie subțire între exprimarea empatiei (el a spus că împușcarea lui Nahel a fost „de neiertat”) și de fermitate (el a adăugat că violența a fost „injustificabilă”). Paradoxal, președintele tocmai petrecuse trei zile în Marsilia, încercând să îmbunătățească viața în cartierele problematice. Parte din promisiunea sa inițială pentru președinție, din 2017, a fost că locul unde locuiești nu ar trebui să determine șansele tale în viață. O reînviere a acestui spirit, precum și o analiză serioasă a poliției, sunt necesare urgent.
Pe termen scurt, tragedia și drama ultimei săptămâni l-au slăbit pe Macron, tocmai într-un moment în care începuse să se recupereze după luni de proteste paralizante privind pensiile. La nivel internațional, l-a obligat să anuleze o vizită de stat în Germania; o vizită de stat anterioară, a regelui Charles III, în Franța, a fost de asemenea anulată din cauza revoltelor (privind pensiile). În țară, guvernul minoritar centrist al lui Macron este deja presat între extremele de stânga și de dreapta.
Pe termen lung, revoltele vor polariza și mai mult politica franceză. Mai presus de toate, cu patru ani înainte de alegerile prezidențiale, la care, constituțional, Macron nu poate candida, acestea vor consolida poziția lui Le Pen. Aceasta, laolaltă cu un răspuns credibil la revolte e perspectiva asupra căreia trebuie să se concentreze oamenii, pe măsură ce președintele încearcă să se mai adune o dată. După cum spunea faimoasa narațiune de deschidere a filmului „La Haine”: „Nu contează cum cazi, ci cum aterizezi”. >>
