Summitul NATO de la Vilnius reprezintă un moment fundamental pentru viitor, nu doar pentru prezent. Și în caz de eșec, și în caz de succes, își va lăsa amprenta asupra securității internaționale așa cum puține asemenea reuniuni ale alianței nord-atlantice o pot face.
Deși Ucraina joacă, în condițiile date, un rol central, Summitul de la Vilnius nu este atât despre o anumită țară, cât este despre lume în ansamblul ei.
Situația este incandescentă în Europa, dat fiind războiul declanșat de Rusia, dar tinde să devină incandescentă și în Asia, dat fiind drumul pe care e angajată China. Iar o situație care s-ar aprinde ACOLO, inevitabil s-ar reverbera și AICI, în feluri de care poate că nu suntem cu toții conștienți în clipa asta.
Interesant însă este tocmai faptul că, deși Summitul NATO de la Vilnius nu este doar despre o țară, esența viitoarelor dinamici din lume depinde semnificativ și de modul în care va fi tratată respectiva țară.
1. Pentru Ucraina, e fundamental să profite de acest moment pentru a face un lobby total în direcția cimentării ideii că va avea loc în NATO, a primirii unor semnale clare că procesul unei eventuale aderări va fi cumva accelerat și, până la concretizarea primirii în Alianță, în direcția convingerii partenerilor Kievului de a pune pe masa acestuia garanții credibile și deja palpabile de securitate (iar nu povești de adormit copiii, cum a fost Memorandumul din 1994 de la Budapesta). Până la urmă, dacă nu e acum momentul, pentru Ucraina, de a plusa, atunci când? Și dacă nu pentru Ucraina ar fi legitim să fie depuse toate eforturile, atunci pentru cine?
2. Pentru vecinii Ucrainei, nu putea să existe o ocazie mai bună decât situația actuală a Ucrainei spre a pleda în favoarea unor soluții vestice fără precedent la propriile lor calcule, dat fiind relieful geopolitic accidentat al regiunii.
În acest sens, sprijinul total al vecinilor pentru lobby-ul ucrainean depus pe lângă NATO și SUA devine un aspect ce se impune de la sine. În condițiile de azi, e greu de conceput o autentică întărire politico-militară a Europei Centrale și de Est, de către NATO și SUA, în lipsa unor angajamente curajoase, asumate de NATO și SUA, tocmai față de Ucraina.
3. Pentru Europa de Vest, ar fi mai mult decât inspirată o empatie sporită cu Europa de Est și o simpatie în aceeași notă față de eforturile și așteptările cristalizate, în Europa de Est, în timpul războiului ruso-ucrainean.
Acest lucru ar fi justificat în primul rând de binevenita, pentru estici înaintea tuturor, instalare a apusului unui istoric mit: cel al adecvării și oportunității relației speciale a Europei de Vest cu uriașul de pe continent. Asta mai ales atâta vreme cât, pe altarul respectivei relații speciale, au fost în mod constant lezate interese legitime ale mai micilor actori statali din Est (cu consecința unei oarecare fracturări a Europei).
În cele din urmă, în condițiile nereformării politice și sociale a Rusiei, relația specială pe care a întreținut-o vestul european cu monstrul de la est a sfârșit într-un răsunător faliment sugestiv ilustrat de însăși declanșarea acestui război ce readuce în memorie fantomele primei jumătăți de secol XX.
Prin urmare, la Summitul NATO de la Vilnius numai ignoranța, nici măcar cinismul, ar putea sta la baza unor frâne puse de greii vest-europeni, după modelul obstacolelor instalate cu ocazia Summitului din 2008 de la București.
4. Pentru SUA, o onestitate curajoasă și vizionară în tratarea cererilor ucrainene, la Vilnius, ar corespunde nucleului imperativelor unui interes strategic întins pe două continente grele: Europa și Asia.
Washingtonul are de gestionat dubla amenințare la adresa securității și stabilității mondiale, pe care o reprezintă Rusia și China. Iar ambele amenințări se întâmplă să atingă vârful manifestării lor aproximativ în același orizont temporal, privind lucrurile la scara istoriei. Din Rusia, războiul a venit deja. Din China, el amenință tot mai mult că se apropie.
Pentru a trata „bolnavul Europei”, Moscova, SUA au contribuit fundamental pe frontul din Ucraina, dar tot au avut nevoie de aportul întregii Europe. Pentru a trata „bolnavul Asiei”, Beijingul, vor juca același rol-solist, dar va fi nevoie deopotrivă de aportul unei părți esențiale a Asiei și de aportul întregii Europe.
E un balet complicat, de care în zilele noastre numai Washingtonul poate fi în stare și în raport cu care nu se poate să nu fie perfect conștient de necesarul de resurse politico-militaro-economice pe care trebuie să și-l asigure.
Bineînțeles că Summitul NATO de la Vilnius nu va rezolva toate problemele pe care le ridică postura în care se află SUA, dar el poate așterne premise acoperitoare pentru un spectru larg al setului de provocări pe care SUA le au de gestionat.
Modul în care administrația Biden se va raporta la aspirațiile și nevoile vitale ale Ucrainei și totodată ceea ce va obține concret pentru Kiev, la Summitul NATO de la Vilnius, inevitabil se va răsfrânge și asupra calității jocului pe sârmă pe care îl au de făcut SUA între amenințările reprezentate de Rusia și China.
5. În fine, o relativă măcar mulțumire a Ucrainei, la Vilnius, poate fi un cec substanțial pentru NATO însuși. Politic, întrucât ar întări coeziunea în Est și ar struni multe în Vest. Militar, pentru că ar coopta un aliat cu un as în mânecă pe care nu îl mai are niciun alt aliat: experiența războiului dus împotriva inamicului natural al organizației – Rusia.
Ucraina a fost în stare să lupte grație armamentului și know-how-ului occidental și, în general, grație zidului politic, economic, militar și de intelligence ridicat de contribuția membrilor NATO.
La fel de adevărat este, însă, și faptul că ucrainenii au dovedit hotărâre și competențe, în teren, fără de care ajutorul primit ar fi putut fi în mare măsură zadarnic. În plus, ucrainenii au învățat din mers, nu la exerciții și simulări, ci în condiții de război real cu Rusia. Iar odată cu Ucraina și grație Ucrainei, au învățat și partenerii ce este armata rusă, câtă armată rusă există, ce are, ce poate și care sunt limitele potențialului ei.
În 16 luni de război pe care Ucraina a fost capabilă să îl ducă, NATO și SUA au putut afla mai multe despre potența Kremlinului decât în aproape cinci decenii de Război Rece și încă trei decenii după încheierea lui.
Un astfel de partener, oricât de complicate, delicate și întortocheate ar fi condițiile lărgirii parteneriatului, reprezintă un activ cu o valoare fără precedent.
Ca atare, strategic, iar nu romantic, merită făcut tot ceea ce e omenește, politic, militar și geopolitic posibil să ți-l apropii mult mai mult.
De Hollywood e contraofensiva internă la care l-a obligat Prigojin pe Putin
