<< Încoronarea regelui Carol al III-lea subliniază de ce monarhia constituțională rămâne o formă vitală de guvernare în unele dintre cele mai de succes țări ale lumii. Jamaica și alții care se gândesc să o abandoneze ar trebui să o facă numai după o analiză atentă a beneficiilor sale semnificative >>, scrie Tom Ginsburg, într-o analiză pentru Project Syndicate.
<< Pe măsură ce regele Carol al III-lea al Marii Britanii este încoronat oficial, „imperiul pe care soarele nu apune niciodată” arată puțin ponosit. Pe lângă Regatul Unit, 14 foste colonii britanice îl mențin încă pe Charles ca monarh și șef al statului, dar mulți dintre supușii săi din întreaga lume reconsideră aranjamentul.
Barbados a devenit republică în 2021, iar Jamaica a inițiat un proces similar de reformă constituțională. S-ar putea ca în curând să urmeze alții. De ce ar trebui țările din Belize până în Tuvalu să păstreze ca șef nominal al statului un bătrân alb care trăiește într-o putere medie, departe de ei?
Americanilor, desigur, le este greu să înțeleagă de ce cineva ar accepta conducători ereditari sau de ce o funcție pur ceremonială are vreo valoare. Dar monarhia constituțională este vie și bine în unele dintre cele mai dezvoltate țări ale lumii. Ar trebui abandonată numai după o analiză atentă a beneficiilor sale semnificative.
Începeți cu ceea ce nu este o monarhie constituțională: monarhie absolută, în care regii și reginele exercită de fapt o putere reală. Opt țări, majoritatea state bogate în petrol din Orientul Mijlociu, rămân monarhii absolute.
Monarhiile constituționale trebuie, de asemenea, diferențiate de republici, în care șeful statului este fie ales de popor, fie de reprezentanții acestuia în parlament. Șefii de stat din republici servesc doar pentru un termen limitat, în timp ce un monarh de obicei deține postul pe viață.
Astfel definită, monarhia constituțională nu este un fenomen rar: în prezent există 34, reprezentând 18% din cele aproximativ 193 de țări independente. Acestea sunt un set de țări extraordinar de succes, după orice standard, inclusiv majoritatea țărilor din Scandinavia, Japonia și Benelux, precum și domeniile lui Charles din Australia, Canada și Noua Zeelandă.
Potrivit Economist Intelligence Unit Democracy Index 2022, zece dintre primele 20 de democrații din lume sunt monarhii constituționale, la fel și nouă dintre cele mai bogate 20 de țări. Și opt dintre cele mai durabile zece constituții naționale prevăd un monarh.
Monarhiile supraviețuitoare au făcut acest lucru mai ales pentru că, pe o perioadă lungă de timp, au cedat puterea adunărilor legislative alese de popor. Acest proces de reformă politică a început cu Magna Carta, în Anglia, și s-a desfășurat în secolul al XIX-lea în majoritatea celorlalte țări.
Când monarhii au rezistat încălcării puterii lor, de obicei și-au pierdut tronurile – iar uneori și capetele. Când au cedat, au devenit bibelouri, dar le-au și semnalat conservatorilor că interesele lor sunt sigure.
Monarhii oferă și o formă de asigurare politică, putând interveni în perioadele de criză națională. Un exemplu celebru este cel al regelui Juan Carlos I al Spaniei, care a contribuit la zădărnicirea unei lovituri de stat lansate în numele său, în 1981. A intervenit la televizor și a ordonat forțelor armate să se întoarcă la cazărmi, chiar dacă comunica individual cu generali cheie, ceea ce i-a împiedicat să se coordoneze între ei. Serialul Netflix, The Crown, include o relatare fictivă a intervenției Reginei Elisabeta a II-a pentru a înlătura ideea vărului ei, Lord Mountbatten, de o lovitură de stat în timpul mandatului de premier al lui Harold Wilson.
Cu toate acestea, se știe că unii monarhi presupus constituționali încurajează lovituri de stat împotriva propriilor guverne. În loc să se comporte ca regele Juan Carlos pentru a-i submina pe cei care dau lovituri de stat, regele thailandez Bhumibol Adulyadej a aprobat zece lovituri de stat în timpul domniei sale de 70 de ani. Iar reprezentantul Reginei Elisabeta în Australia, Sir John Kerr, a provocat o criză constituțională atunci când a ordonat înlăturarea prim-ministrului ales, Gough Whitlam, în 1975.
În virtutea rolului lor de a învesti guverne în sistemele parlamentare, monarhii pot lua uneori decizii subtile care ajută partidele politice să depășească blocajele. În alte crize, monarhul poate acționa ca un punct focal pentru rezistența națională la invadatori. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, regele Norvegiei, Haakon VII, a refuzat să recunoască guvernul colaboratorului nazist Vidkun Quisling, alegând în schimb să-și părăsească țara pe durata războiului.
De asemenea, monarhii pot proteja minoritățile, în timpul unei crize. Monarhii constituționali din Maroc, Danemarca și Bulgaria au făcut un punct special din protejarea supușilor lor evrei, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Regele Marocului, Mohammed V, a refuzat să respecte ordinele franceze de la Vichy, de a aduna evreii în timpul războiului, iar regele danez a purtat Steaua lui David galbenă.
În epoca noastră, unitatea simbolică oferită de monarhie poate limita cele mai problematice forme de populism. Demagogii populiști precum Viktor Orbán, în Ungaria, Recep Tayyip Erdoğan, în Turcia, și Jarosław Kaczyński, în Polonia, invocă de obicei o legătură exclusivă, aproape mistică, cu „poporul” pe care numai ei îl pot proteja de elite și își demonizează adversarii drept „dușmani ai oamenii”. Astfel de pretenții sunt însă ineficiente în cadrul unei monarhii constituționale. Meseria de a întruchipa poporul este deja ocupată, limitând cantitatea de putere simbolică pe care o poate acumula orice alt individ.
Așadar, în timp ce Erdoğan se modelează ca un nou sultan, iar lui Hugo Chávez, fost lider venezuelean, îi plăcea să-l invoce pe președintele pe viață, Simón Bolívar, este greu de înțeles cum ar putea părea credibil un echivalent britanic, danez sau norvegian. Cel mai apropiat de așa ceva este un lider perturbator, precum fostul prim-ministru britanic Boris Johnson, care, frustrat de consilierul său principal, a insistat insolent: „Eu sunt führerul. Eu sunt regele care ia deciziile”.
Cu un monarh în fruntea sistemului, această pretenție se prăbușește. Acest lucru este confirmat de datele Global Populism Database, care arată că monarhiile constituționale au de-a face cu mai puțină retorică populistă în discursurile politice.
Cu siguranță, faptul de a fi monarh constituțional este o treabă de iad. Un monarh constituțional este într-un anumit sens un prizonier al societății, jucând doar un rol ceremonial, petrecându-și zilele tăind panglici și ținând discursuri blânde, în timp ce fiecare mișcare a sa este disecată pentru distracție. Nu e de mirare că unii membri ai familiei regale au renunțat la afacerea familiei: pe lângă Prințul Harry, Prințesa Mako a Japoniei a renunțat la titlul ei în 2021, iar prințul Joachim al Danemarcei este cel mai recent care a plecat în Statele Unite.
În timp ce jamaicanii și alții se gândesc dacă să se alăture lui Harry pentru a lăsa Coroana în urmă, ar face bine să se gândească de ce monarhia constituțională a rămas atât de reușită în secolul XXI. Regele Charles ar putea părea a fi vestigiul unui sistem arhaic și, fără îndoială, tărâmul său se va micșora în următorii ani. Dar nu va dispărea, iar pentru subiecții lui rămași, poate fi un lucru foarte bun. >>
