Președintele SUA este presat din toate părțile să ofere o ieșire rapidă din mlaștina iraniană. Este presat din toate părțile pe plan intern și este presat din toate părțile pe plan extern.
Doar că, o ieșire rapidă nu este posibilă. După cum, imposibilă este și o ieșire care să facă lumea un loc mai sigur, iar Iranul o amenințare mai mică decât înainte de 28 februarie 2026.
Începând cu weekendul care tocmai s-a scurs, administrația Trump a încercat să dea un impuls de speranță și de optimism, creând impresia că se conturează un acord (sau, mai precis, o introducere la negocieri mai serioase pentru un eventual acord).
Pentru ca impresia creată în spațiul public să fie în aceste coordonate, din perspectiva lui Trump s-a impus de la sine faptul de a fi zgârcit în detalii relevante și faptul de a asigura o inflație de declarații/postări alambicate, uneori lansate pe un ton exagerat de optimist, alteori marcate de revenirea la un ton suspect de temperat.
Un impact al acestui show retoric pare totuși să fi existat, dar a fost limitat: prețul barilului a coborât un pic sub 100 de dolari. Atât pentru moment !
Nu ar fi prima oară, de la declanșarea războiului, când Donald Trump ar livra publicului povești optimiste despre apropierea unui happy-end, doar pentru a mai liniști o perioadă piețele.
Însă punctul în care au ajuns astăzi lucrurile face ca astfel de tactici să fie tot mai irelevante.
Căci după trei luni de conflict și pe fondul unei crize energetice globale de proporții fără precedent, lumea pur și simplu are nevoie de cu totul altceva din partea Americii: de oprirea definitivă a războiului, împiedicarea Iranului de a mai reprezenta o amenințare și redeschiderea traficului prin Strâmtoarea Ormuz în condițiile care existau până la 28 februarie – circulație liberă, sigură și netaxată.
Însă nenorocirea face că Donald Trump tocmai așa ceva nu va putea livra, indiferent de cât de mult și cât de bine va negocia.
Căci:
- Dacă Trump oprește pur și simplu confruntarea și își retrage trupele din regiune, Iranul tot va rămâne o amenințare. Chiar evaluările serviciilor secrete americane indică faptul că arsenalul militar convențional al Teheranului a rămas unul substanțial, în ciuda bombardamentelor intense americano-israeliene.
- Dacă Trump obține de la Iran promisiuni că nu va urmări să se doteze cu arma nucleară, asemenea promisiuni vor valora cât hârtia pe care vor fi scrise, câtă vreme uraniul îmbogățit rămâne în Iran, câtă vreme know-how-ul iranian nu poate fi “obliterat”, câtă vreme Iranul va dobândi acces la finanțări de miliarde și miliarde de dolari – din dezghețarea activelor sale și din taxarea traficului prin Strâmtoarea Ormuz. De altfel, nimic din situația în care se află acum regimul de la Teheran nu îi oferă acestuia din urmă motive să renunțe la vreuna dintre cele două pârghii – nuclearul și controlul asupra strâmtorii. Din contră, tot ceea ce i s-a întâmplat în aceste trei luni îi oferă motive fundamentale să mizeze strategic pe cele două pârghii. Iar poziția dezavantajoasă în care se află azi Donald Trump – și acasă, și pe plan internațional – potențează masiv marja pe care Teheranul o are în cadrul negocierilor.
- În caz că negocierile americano-iraniene ar conduce la deblocarea imediată a traficului prin Strâmtoarea Ormuz, pe fond lucrurile ar continua să arate prost. Pe de o parte, întrucât, pe termen mediu și lung, o astfel de reușită nu ar anula amenințarea iraniană în ansamblul ei (de pildă, ce va împiedica Iranul, în viitor, să reia șantajul cu privire la strâmtoare?). Iar pe de alta, întrucât reluarea traficului prin Strâmtoarea Ormuz ar fi, pentru Trump, o falsă victorie: căci până în 28 februarie, traficul fusese liber, deci problema pur și simplu nu existase. Totodată, o victorie chiar și falsă, precum aceasta, nu ar fi obținută gratis, ci contra a ceva substanțial la schimb, deci contra unei concesii costisitoare făcută de America Iranului. Altfel spus: după război, Trump ar plăti într-o formă sau alta Iranului un serviciu care ar fi rămas gratuit dacă Trump nu ar fi început războiul.
Dat fiind ADN-ul problemei pe care o discută acum americanii cu iranienii, direct și prin interpuși, din perspectiva regimului de la Teheran rezultatul negocierilor în curs are potențialul de a fi unul foarte bun, iar din perspectiva restului lumii, rezultatul are potențial de a fi unul suficient de prost.
Nici nu mai contează detaliile unui eventual acord, din moment ce pot fi deja intuite liniile sale directoare:
- Iranul va căpăta acces la bani la care până acum doar visase.
- Traficul prin Strâmtoarea Ormuz se va derula mereu sub sabia lui Damocles.
- Programul nuclear iranian nu va fi adus la pragul de risc zero.
- Forța militară convențională a Iranului va fi reclădită (conform serviciilor secrete americane, Teheranul a reușit să își reconstituie o parte din aceste resurse în perioada armistițiului, deci în condiții extrem de vitrege; prin urmare, este ușor de bănuit că îi va fi infinit mai simplu dacă o parte din sancțiuni vor fi ridicate, dacă va avea acces la noi surse de finanțare și dacă armistițiul va fi înlocuit de o formă mai predictibilă și mai îndelungată de încetare a ostilităților.
- Statele din Golf vor fi forțate să caute o formă de acomodare cu Teheranul.
- Israelul își va vedea neatinse cam toate obiectivele strategice, iar concomitent își va vedea profund alterată relația esențială cu SUA (și nu numai cu SUA).
- Iar pentru populația iraniană, care în cea mai mare parte a sa privește cu ostilitate regimul opresiv, situația post-război mai degrabă se va înrăutăți. Trebuie totuși ținut cont de faptul că acest regim nu a ezitat să omoare câteva zeci de mii de oameni în nici 48 de ore chiar când Trump amenința regimul cu decapitarea. Este ușor de intuit că va fi și mai dornic și mai capabil de represiune după o eventuală “capitulare” a administrației Trump sub forma unui acord cuprinzător.
Desigur, mai e de precizat un lucru: indiferent de forma și conținutul său, un eventual acord de pace încheiat de administrația Trump cu Iranul riscă să aibă mereu mai mulți inamici decât amici: în primul rând în SUA, în Israel și în Iran, dar fără a exclude neapărat și alte zone – de la Europa la Orientul Mijlociu.
Ca atare, însăși durabilitatea și funcționalitatea unui eventual acord încheiat de Trump cu Iranul vor fi puse, din start, sub semnul întrebării.
Pentru Iran, bilanțul cel mai probabil va arăta astfel: bani, putere, înarmare.
