Curtea Internațională de Justiție este o instituție cu puține puteri, iar cazul de „genocid” este foarte slab
Mulți israelieni și susținătorii lor sunt scandalizați și îngrijorați că statul evreu va fi acuzat săptămâna aceasta, „la Haga”, de genocid în Gaza. Situația din Gaza este teribilă și acuzația este gravă, dar acest caz este unul fragil, iar locul de judecată cumva absurd. Aș dori să ofer o perspectivă asupra acestui caz care va fi audiat joi și vineri.
Orașul olandez, cvasi-capitală, este sediul a mai mult decât o instanță globală. Cea cu care mulți s-a avut cel mai mult de-a face este de fapt Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, înființat în mod specific pentru a judeca persoane precum Slobodan Milosevic și Radovan Karadzic, pentru exuberanța lor criminală în cauza extinderii Serbiei, din anii 1990. A fost destul de eficient.
Diferă însă de Curtea Penală Internațională, care a fost înființată în 2002, când 120 de state au adoptat Statutul de la Roma, acordând diverse puteri unei instanțe judiciare comune. Aceste țări nu includ Statele Unite sau Israel, din motive pe care le putem ghici, dar includ majoritatea Europei și chiar câteva non-democrații.
CPI l-a numit ca prim procuror-șef pe Luis Moreno Ocampo, un avocat argentinian celebru pentru procesele împotriva juntei și faptul de a fi ajutat la răsturnarea juntei militare care a condus țara sa natală în anii ’80. A fost destul de activist în urmărirea acuzațiilor de genocid și nu numai, de exemplu, în 2009 împotriva dictatorului sudanez Omar al-Bashir.
Dar, reflectând dificultatea de a realiza multe, al-Bashir a călătorit ani buni în multe țări membre CPI din Africa și Asia, care pur și simplu au refuzat să-l aresteze. Practic, era dreptul lor. A fost în cele din urmă înlăturat, în 2019, și se află acum sub arest în Sudan, teoretic așteptând extrădarea.
Curtea a emis, de asemenea, mandate de arestare împotriva lui Vladimir Putin, din Rusia, din cauza acțiunilor sale istorice în Ucraina. Poate ar trebui să fie atent la viitoarele sale călătorii.
Între timp, Haga mai găzduiește și Curtea Internațională de Justiție. Această curte a fost înființată în 1945 de către Națiunile Unite și, ca urmare a acestui fapt, teoretic toate statele membre ONU pot intra în colimatorul său.
Dar iată o poveste despre CIJ.
În decembrie 2022, Azerbaidjanul a impus blocadă asupra disputatei enclave Nagorno-Karabah, cu populație armeană, întrerupând Coridorul Lachin, care era singura legătură vitală cu lumeaa a celor 120.000 de oameni. În februarie 2023, CIJ a ordonat în mod solemn ridicarea blocadei. Ordinul a fost specific, folosind un timp viitor care sugerează așteptarea la conformare: „Azerbaidjanul va asigura libera circulație neîntreruptă a tuturor persoanelor, vehiculelor și mărfurilor pe Coridorul Lachin în ambele direcții… Azerbaidjanul va restaura imediat și se va abține de la perturbarea sau împiedicarea furnizării de gaze naturale și a altor servicii publice în Nagorno-Karabah.”
Dictatorul azer, Ilham Aliev, a început să tremure de frică? De-abia. A ignorat cu desăvârșire ordinul și, în iunie, a intensificat blocada, determinându-l mai apoi pe sus-menționatul Ocampo să declare că este un „genocid prin înfometare”. În septembrie, Azerbaidjanul a atacat, forțând întreaga populație speriată a enclavei să fugă de o spectaculoasă epurare etnică. Blocada poate că nu mai există, dar asta nu la modul în care fusese avut în vedere și nici mulțumită Curții.
De ce s-a comportat Aliyev în acest fel? Simplu: Pentru că a putut. Ideea este că chiar dacă CPI nu este recunoscută de SUA sau Israel, ea are totuși niște dinți, dar, fapt stânjenitor, nu îi are pe toți.
Mecanismul de aplicare a oricărei hotărâri a CIJ este Consiliul de Securitate al ONU, care poate impune sancțiuni economice sau poate autoriza desfășurarea de forțe militare împotriva celor care încalcă hotărârile instanței (și au existat cazuri în care Consiliul a sprijinit explicit hotărârile CIJ). Dar o hotărâre a CIJ nu este o condiție pentru acțiunea Consiliului de Securitate al ONU. Curtea ar putea oferi persuasiune morală, dar altfel contează puțin. Ceea ce este necesar pentru acțiunea Consiliului de Securitate al ONU este voința politică și ca orice propunere să treacă de cele cinci state membre permanente cu drept de veto.
La fel cum SUA nu este probabil să permită ca Israelul să fie lovit în Consiliul de Securitate, Rusia a fost și ea un protector al Azerbaidjanului, semnând o alianță strategică cu această țară bogată în petrol doar cu câteva zile înainte de invadarea Ucrainei, în 2022. Un Azerbaidjan ca aliat îi este potențial util Rusiei în a o ajuta să depășească limitările impuse de Occident exporturilor sale energetice, în contextul indignării provocate de invadarea Ucrainei de către Putin.
Și este probabil ca SUA să aibă ceva pentru a apăra Israelul împotriva acuzației din partea Africii de Sud, acuzația fiind genocidul. S-ar putea crede că Africa de Sud, o țară de frunte pe un continent care nu este străin de genocid, știe bine subiectul. Dar cazul este foarte slab – în opinia mea, inexistent. Și asta din cauza definiției care se aplică și pe care cei 15 judecători, care decid prin majoritate de opinie, vor trebui să o ia în considerare.
Dacă-i întrebi pe majoritatea oamenilor de pe stradă, probabil vor spune că genocidul este uciderea unui număr mare de oameni dintr-un grup dat. Peste un milion de armeni acum un secol, de mâinile turcilor, în jurul Primului Război Mondial; șase milioane de evrei, de mâinile naziștilor, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial; cel puțin jumătate de milion de tutsi, de către guvernul Rwandei, în anii ’90. În toate aceste cazuri, grupul a fost vizat pur și simplu pentru că era cine era; naziștii erau ciudat de obsedați de uciderea fiecărui evreu de pe Pământ.
În timp ce acestea sunt crime de neconceput, strict vorbindele nu corespund exact cu ceea ce apare în Convenția privind Genocidul. S-ar califica, dar nu neapărat datorită amplorii lor. Această convenție, la care Israelul și SUA, din fericire, sunt semnatari, definește genocidul ca fiind „oricare dintre următoarele acte săvârșite cu intenția de a distruge, în întregime sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, precum: (a) Uciderea membrilor grupului; (b) Provocarea unor leziuni corporale sau mintale grave membrilor grupului; (c) Aplicarea în mod deliberat asupra grupului a unor condiții de viață calculate să aducă la distrugerea sa fizică, în întregime sau în parte; (d) Impunerea de măsuri destinate să prevină nașterile în cadrul grupului; (e) Transferarea forțată a copiilor grupului către un alt grup”.
Cititorii atenți vor observa că această definiție se poate aplica în cazul uciderii unui mic grup de oameni și, de fapt, nu măcar nu necesită uciderea unei singure persoane. Cuvântul cheie este „intenție” – intenția de a distruge grupul în întregime sau în parte. Prin această definiție, nu există nicio îndoială că masacrul de pe 7 octombrie, comis de Hamas, a fost genocidar, în timp ce acțiunile ulterioare ale Israelului, mult mai mortale, nu sunt. Asta, pentru că Israelul nu dorește să îi distrugă pe locuitorii din Gaza, în întregime sau în parte; vrea doar să scape de Hamas (așa cum, cred eu, vrea și majoritatea celor din Gaza) și să-și recupereze cei aproximativ 140 de ostatici ținuți acolo.
Dacă omorurile la scară largă ar însemna genocid, atunci aproape toate acțiunile de război și majoritatea războaielor urbane ar fi calificate astfel, și te-ai încurca la numărătoare încercând să afli când amploarea ar fi suficient de mare pentru a lansa acuzația. Dacă acțiunile Israelului, în Gaza, sunt genocid, atunci la fel a fost războiul condus de SUA acum un deceniu împotriva barbarilor ISIS, despre care se crede că a ucis în jur de 10.000 de civili doar în orașul irakian Mosul.
Iar asta ne aduce la numirea lui Aharon Barak, fost președinte al Curții Supreme de Justiție a Israelului, în calitate de judecător reprezentant al Israelului la acest eveniment. Națiunile implicate pot face acest lucru, iar alegerea Israelului ar putea fi considerată cea mai inteligentă acțiune (dintr-o listă foarte scurtă) efectuată de guvernul prim-ministrului Benjamin Netanyahu.
În primul rând, pentru că, în timp ce mulți judecători de la CIJ sunt în esență extensii ale guvernelor lor, conferind întregului lucru o nepotrivită strălucire politică, Barak este altceva. El a fost ani buni hulit de Netanyahu și de slugile sale, ca arhitect al unei instanțe presupus activiste și liberale, care ar face voia unei „elite” ce îi disprețuiește pe prim-ministrul și aliații săi fanatici și farsori. Având statutul de dușman public numărul unu al guvernului, în ultimul an de luptă cu demna de disprețuit „reformă judiciară”, la Haga el nu va fi ca o extensie a acestuia.
În al doilea rând, întrucât Barak știe ceva despre genocid și este posesorul unei istorii personale care ar putea să-i facă pe colegii săi judecători să-și țină la minimum absurditățile. Născut Erik Brik, în 1936, în Lituania, care a fost ocupată de naziști când avea cinci ani, el este un supraviețuitor al unui genocid real, în orice definiție.
Instanța din Israel trântește ușa în nasul „reformei judiciare”
