În fiecare an, machinatorii lumii în care trăim se îndreaptă către un vârf de munte izolat, unde alunecă pe alei înghețate în căutare de petreceri și dezbateri. Dar nu este totul absurd. În acest weekend (19 ianuarie – n.tr.) se încheie Forumul Economic Mondial anual de la Davos, Elveția, unde participanți precum Antony Blinken și Tom Friedman s-au arătat preocupați de războiul dintre Israel și Hamas. M-a făcut să mă gândesc la ediția din 2006, care a fost prima mea experiență și unde eram preocupați de… Hamas.
Nu exista nicio confuzie discernabilă atunci cu privire la gruparea teroristă jihadistă. Toată lumea știa că petrecuse ani întregi organizând atentate sinucigașe pentru a-i împinge pe israelienii spre dreapta și a distruge procesul de pace, deoarece erau fanatici. Acum, desigur, există – iată, așadar, mai multe dovezi că nu toate schimbările ar trebui să fie acceptate.
În timpul “Davos” am aflat că Hamas câștigase alegerile (ultimele organizate de Autoritatea Palestiniană). Grupul a obținut 44%, dar divizările dintre ceilalți candidați i-au permis să obțină un scor mai mare decât Fatah, partidul moderat, câștigând peste jumătate din locuri și stabilind o falsă narațiune populară potrivt cărea fusese “ales” (votul a fost doar pentru legislativ).
Printre machinatorii lumii adunați acolo, a urmat o agitație de disperare curând înecată în alcool și idei mărețe. Acestea erau prezente în măsură egală: Davos a fost timp de aproximativ jumătate de secol evenimentul principal al grupului de reflecție WEF, iar legiunile de persoane foarte importante, destul de importante și doar auto-importante (e o linie atât de subțire) se găseau temporar unite într-un maraton șovăitor de petreceri și dezbateri. Se duceau sus pe muntele îndepărtat cu autobuzul, trenul și taxiul, și împreună alunecau pe aleile periculos de înghețate care străbăteau un oraș nu atât de încântător.
La acea vreme, eu aveam baza în Londra, pentru AP, iar orașul era într-o efervescență globală; la fel eram și eu, iar dacă-mi aduc bine aminte la Davos m-am simțit acasă. Mai precis: știam că eram un prefăcut, dar am realizat curând că aproape toată lumea era. Participând la Davos aproape în fiecare an, am reușit întotdeauna să obțin un râvnit “white pass” – ceea ce înseamnă că ești delegat, iar nu vreun asistent, „atârnător” sau (Doamne ferește) vreun jurnalist.
În 2007, asta m-a făcut parte dintr-o discuție ceremonioasă la cină despre cum să facem lumea “un loc mai bun”. Erau aproximativ 100 de mese, iar a mea – care includea un om care înconjurase Globul în balon – m-a ales să conduc discuția cu privire la cea mai mare nevoie care exista în lume. Noi am decis că aceasta era eliberarea umanității de dependența sa de combustibilii fosili. Astfel de decizii, luate la fiecare masă, ajungeau apoi până pe podium, unde discuția era prezidată de șeful incontestabil al WEF, Klaus Schwab (care poartă cel mai cumplit accent germanic și spune lucruri precum “sfatul meu este să acceptați schimbarea“).
În acea seară, s-a dovedit că aproape toată lumea a sfătuit asupra aceluiași lucru – povestea combustibililor fosili. Și în timp ce eu mă bucuram ulterior de băuturile de acolo și de inutilitatea mea, doi israelieni se întâlneau într-un hotel din apropiere pentru a da viață recomandării. Îl interviasem pe unul dintre ei, omul de afaceri Shai Agassi: el voia să facă mașinile electrice omniprezente printr-un plan bazat nu pe încărcare, ci pe schimbarea bateriilor.
Celălalt israelian, fostul prim-ministru octogenar și viitor președinte Shimon Peres, s-a hotărât să-l ajute, și în foarte scurt timp compania care urma să fie cunoscută sub numele de „Better Place” a strâns sute de milioane, devenind unul dintre cele mai mari start-up-uri din toate timpurile (această poveste de la Davos dă practic lovitura de deschidere pentru cartea “Startup Nation”). Până când s-a prăbușit acum aproximativ zece ani, Shai și cu mine eram, ambii, părinți la Școala Americană din Israel, iar el îmi permisese chiar să mă plimb cu una dintre nefericitele sale mașini de producție franțuzească.
Lumea nu s-a lăsat încă de combustibilii fosili, aspect care ajută la a explica motivul pentru care oamenii iau în râs Davos-ul drept un „forum de discuții” ipocrit și un eveniment de networking de afaceri cu un complex mesianic, care se preface a fi altceva. Dar, pe de altă parte, suntem efectiv pe acel drum, iar efortul a ajutat la transformarea unui alt machinatorii în cel mai bogat om de pe Pământ. Elon Musk, care în general nu participă la Davos, nu a supra-complicat lucrurile cu paradigma schimbului de baterii.
Oricât de cinic ai fi, pot confirma că la altitudinea respectivă este tentant să cedezi iluziei intoxicante că plutocrații și personalitățile politice de top, ajutați de universitari celebri și celebrități excentrice, precum și de jurnaliști bine conectați, pot face o diferență. Alcoolul alimentează mare parte din asta și, de asemenea, o face să se evapore; ceea ce se întâmplă la Davos rămâne la Davos, inclusiv intențiile bune.
În ceea ce mă privește, cu siguranță am avut ocazia să întâlnesc și, uneori, chiar să intervievez o gamă incredibilă de oameni interesanți și amuzanți. Erau acolo politicieni precum Tony Blair (pregătindu-și perioada de ex-premier globalist) și Jacob Zuma din Africa de Sud (luptând împotriva acuzațiilor de corupție, adoptând credințe absurde despre HIV și având obiceiul de a vorbi despre el însuși la persoana a treia, dar ciudat de prietenos).
Erau acolo miliardarul filantrop George Soros (înainte ca dreapta populistă să spele creierele multor americani împotriva lui) și Elie Wiesel (care deplângea lumea în care Hamas poate câștiga alegeri, fără să știe cât de rău avea să fie).
Erau Bill Gates și super-femeia din tehnologie Marissa Meyer, apoi șefa FMI de atunci, Christine Lagarde (care îmi tot zicea, „tinere”, ceea ce e practic tot ce îmi trebuie). Erau actori foarte plăcuți, precum Michael Douglas și Emma Thompson, destul de dispuși să stea la povești cu un pahar de vin în mână.
La cină, l-am convins pe cântărețul idealist Peter Gabriel să-mi asculte ideile originale despre pacea în Orientul Mijlociu, indiferent de situația cu Hamas. După ce a reflectat puțin, m-a rugat să îi trimit un contur mai detaliat prin e-mail. A trecut ceva timp, așa că presupun că serverul trebuie să fi fost în pană; în regiune, situația continuă să se agraveze.
Cu toate acestea, concluzia principală, și fără a vrea să fiu lipsit de respect, este că evenimente precum Davos mă fac să mă îngrijorez în privința perspectivelor noastre de a face lumea un loc mai bun. Dacă ar fi să fie cineva care să aibă o idee despre asta, ar trebui să fie oamenii care se aflau aici. Dar păreau la fel de confuzi ca oricine altcineva.
Unul dintre cei mai importanți economiști din lume – căuia nu-i voi da numele – mă asigura, într-o discuție off-the-record purtată în 2008, că așa-numita „credit crunch” nu este o mare problemă, nu se va extinde și nu va provoca o mare recesiune. Un rival etern pesimist, pe care de asemenea îl cunoscusem la aceste evenimente, Nouriel Roubini, a făcut previziuni mult mai exacte. Să fi fost ceasul stricat care a indică ora corectă de două ori pe zi? Nimeni nu poate spune cu adevărat.
Momentul meu preferat de la Davos a fost cu solistul trupei U2, Bono. Venise pentru a-și promova inițiativa „Red”, de strângere de fonduri pentru combaterea HIV în Africa cu ajutorul brand- urilor precum Armani, Gap și American Express, și cu produse provenite din Africa. A fost de acord să fie intervievat de AP, la TV și în print, și m-am găsit față în față cu el.
Totul este permis în dragoste, război și în interviurile media – inclusiv măgulirea, dacă asta îți aduce ceea ce ai nevoie. Dar în cazul lui nu fusese asta; pur și simplu eram și rămân un fan care a participat la mai multe concerte U2 și îi cunoaște repertoriul pe de rost. Eram pe cale să-l întreb dacă pot să îi spun „Paul” – numele real al domnului Hewson – dar, norocul a fost cu mine, m-am oprit la timp și l-am întrebat în schimb dacă pot să îi spun Bono. El a privit fix și mi-am formulat prima întrebare cam în felul următor:
- << Bono, poate părea paradoxal să te vedem aici, în Davos, cu geaca ta de blugi și ochelarii tăi de soare, împărțind scena cu un grup de costume. Cu toate acestea, o inspecție atentă sugerează că versurile tale adesea sărbătoresc paradoxul. De exemplu: „Dacă vrei să săruți cerul, mai bine învață să îngenunchezi”. Și: „Să crezi în tine aproape la fel de mult cum pe cât de înbdoiești”. Sau: „Fugi pentru a sta în loc”. Este acesta motivul pentru care înflorești într-o astfel de situație contradictorie? Este dragostea ta pentru paradox?”>>
Bono m-a privit curios și s-a ținut destul de strâns de discursul său despre SIDA și Africa, care, de fapt, proiecta mai mult o atitudine metaforică decât una paradoxală: “Luptăm cu focil. Casa arde. Hai să aducem apă”.
Nu fusesem încrezător că totul mersese prea bine până când camerele s-au oprit și Bono a ieșit dramatic din scenariu. „Ești cel mai relaxat om din Davos”, a afirmat el. „Toți ceilalți sunt agitați – o știu prea bine, sunt unul dintre ei!”
Am încercat să maschez faptul că mă chinuiam cu aparatul meu de înregistrare pentru a relua documentarea, iar Bono s-a întors către asociatul său, Richard Feachem, care conducea Fondul Global de Luptă împotriva SIDA, Tuberculozei și Malariei. „Ce facem în restul zilei?”, a întrebat el. „Putem umbla cu acest om?” Sir Richard a murmurat ceva despre program, dar Bono nu s-a lăsat descurajat.
S-a aplecat și a explicat: „Pentru că există o un pic de ceva zen aici, nu-i așa? Un fel de zen?”
„Orice zen al meu este cu siguranță o funcție a propriului tău, care este contagios”, i-am răspuns. Bono a clipit, părând acum să aibă unele îndoieli. Până când ne-am reîntâlnit mai târziu, la petrecerea Google, superstarul părea să-și fi reconsiderat complet poziția, deși a fost de acord să se fotografieze cu mine.
Rezultatul propriu-zis conta prea puțin: Bono îmi spusese că eram zen, și astfel munca mea părea completă. Câteva săptămâni mai târziu, așezat în biroul meu din Londra, am primit o invitație prin e-mail să ies cu Bono în oraș în acea vineri seară. Pentru scurt timp, am simțit euforie; dar s-a dovedit curând a fi o farsă bine executată de către un coleg extrem de crud.
Anii au trecut, iar eu nu mai sunt în echipa AP. De asemenea, U2 nu mai produce muzică relevantă. Dar Bono este încă preocupat de aspecte sociale, Davos încă încearcă să salveze lumea, și lumea, evident, încă are nevoie de salvare, într-un mod clar și prezent. Sigur, este cumva ceva de râs. Dar poate că nu e totul absurd.
