„(…) fervoarea militară furioasă a occidentalilor începe să domine”, a afirmat zilele astea purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov. Rareori apar motive să-l lauzi pe trombonistul-șef al lui Putin, iar când totuși acestea își fac spectaculoasa apariție este păcat să le treci cu vederea.
Pe de o parte, diagnosticul pus de Peskov este corect sub aspect factual, având în vedere înmulțirea la foc automat a binecuvântărilor date de cancelariile europene, inclusiv de către secretarul general al NATO, ca Ucraina să lovească cu armament occidental ținte situate pe teritoriul rus.
Pe de altă parte, diagnosticul pus de Peskov reprezintă un semnal de alarmă tras în primul rând pe plan intern și care animă pe trei direcții spiritele în rândul elitelor ruse:
- Pe direcția probabilității extrem de ridicate ca unda verde să fie primită de către Kiev și de la Washington și chiar de la Berlin (lucrurile par să avanseze fantastic în cele două capitale până acum atât de sceptice).
- Pe direcția probabilității extrem de ridicate că, odată pornit tăvălugul, comandamentul rus se va trezi într-o subită și dublă criză: tactică (la nivelul soluțiilor menite să contracareze noua dinamică), respectiv strategică (la nivelul soluțiilor realiste de continuare a războiului în termenii obiectivelor generale definite de Kremlin).
- Pe direcția probabilității extrem de ridicate ca, c<span;>u fiecare zi ce trece, aliații Ucrainei să vadă în slow motion cum, în lipsa administrării unui antidot puternic, perspectiva unui avans serios al lui Putin pe frontul ucrainean capătă șanse de materializare. Iar în acest context, aceiași aliați vor tinde se obișnuiască ireversibil cu gândul că o confruntare militară NATO-Rusia este nu doar posibilă, ci și inevitabilă. Iar dacă lucrurile vor evolua astfel la nivelul imaginarului vestic – și există deja suficiente semne că tocmai astfel evoluează – atunci e limpede că Putin a căzut în marea, foarte marea capcană (la amenajarea căreia a jucat de fapt el însuși rolul solist). Strategia dictatorului a fost într-adevăr vicleană, iar multă vreme păruse chiar că funcționează. Ideea sa era de a presa și ataca disperat pe frontul din Ucraina pentru a speria aliații occidentali și a-i determina să accepte, peste capul Ucrainei, un armistițiu perfect pentru Rusia. Un armistițiu în urma căruia Putin păstra nu doar Crimeea și partea de Donbas ocupată în 2014, ci și toate teritoriile cucerite după 24 februarie 2022. Doar că reacția proaspăt cristalizată a Vestului pare în sfârșit să fie pe măsura mai vechii vicleniii moscovite. Iar asta înseamnă că, odată ce vremurile devenite prea tulburi le ajută să-și depășească spaimele anterioare, majoritatea țărilor europene nu vor mai vedea niciun alt viitor posibil fără un război decisiv cu Rusia. Într-o atare schimbare de paradigmă, Putin rămâne practic fără cel mai mare argument al său în fața Vestului – cultivarea și exploatarea fricii ultime – rezultatul derivat fiind acela că lupta cu rușii începe în sfârșit să fie dusă de la egal la egal (și de către ucraineni, și de către aliații lor).
Agitația stârnită la Moscova de noua abordare occidentală, una în sfârșit adecvată în mod neechivoc momentului, pare să fi ajuns suficient de densă încât să simți c-o poți tăia cu cuțitul.
Intervenția lui Dmitri Peskov, citată în deschiderea acestui text, era deja elocventă, dar cea a șefului său direct, Vladimir Putin, chiar nu mai lasă loc de dubii. „(….) <span;>mai ales în ţările mici, ar trebui să fie conştienţi cu ce se joacă. Trebuie să-şi amintească faptul că sunt adesea state cu un teritoriu mic şi cu o populaţie foarte densă”, a avertizat dictatorul rus.
Într-adevăr, originile de golan cekist format pe străzile dosnice din Sankt Petersburgul tinereții sale i-au activat bătrânului președinte de azi reflexele „sănătoase” dobândite atunci: când simți că nu faci față în confruntarea cu granzii, le arăți colții ălora „mici”.
E drept, decenii bune, tactica asta i-a funcționat lui Putin (și când era la primăria din Petersburg, și după ce s-a mutat la Kremlinul din Moscova). Dar în ultimele săptămâni și luni, contextul de pe frontul ucrainean s-a schimbat atât de dramatic încât nu mai e suficient să fii pur și simplu golan. Trebuie să fii în primul rând „grande”, mai mare decât toți granzii la un loc, iar Rusia reală, cea de dincolo de basmele ventilate de propaganda putinistă, numai așa ceva nu este.
Notam în textul precedent (link la final) că tentativa rușilor din ultimele săptămâni, de a forța frontul în regiunea Harkov (dar nu numai acolo) e mai degrabă semn că Putin se teme să se retragă și astfel să încheie războiul decât că are curaj să avanseze.
Odată cu noile evoluții din capitalele occidentale, dictatorul rus este ca niciodată mai expus riscului ca pe termen mediu să piardă controlul nu doar asupra propriului curaj (cum este cazul deja azi), ci și asupra a ceea ce ar mai putea face sub imperiul propriilor frici (cum se preconizează deja azi că ar putea sta lucrurile mâine).
- P.S.: „Rusia imperialistă poate câștiga în Ucraina doar dacă este lăsată să câștige.
<span;>Macron nu doar că înțelege asta, dar în sfârșit a îndrăznit să o afirme franc. Cumva, a resetat abordarea europeană a războiului ruso-ucrainean și bine a făcut!” – scriam asta la final de februarie, într-un text intitulat Macron a avut un mesaj realist și a dat un semnal istoric. Multe din evoluțiile care azi sunt pe cale să schimbe jocul pe frontul din Ucraina și în peisajul geopolitic mai larg, stârnind totodată frici greu de mascat la Moscova, își au matca în sau cel puțin au fost impulsionate de acel moment.
Ironia ironiilor: Rusia ar putea fi doborâtă prima de oboseala indusă de război
