„În retrospectivă, putem vedea acum că 11 septembrie a fost un vestitor a ceea ce urma să vină: nu globalizarea terorismului, ci terorile globalizării. Atacurile au transmis mesajul că distanța și granițele contează puțin într-o eră globală”, scrie Richard Haass, pentru Project Syndicate.
<< În această săptămână* se împlinesc 20 de ani de la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite. În acea zi, 19 teroriști au preluat controlul a patru avioane civile, dinre care două au intrat în turnurile World Trade Center din New York, un al treilea a lovit Pentagonul, iar al patrulea s-a prăbușit pe un câmp din Pennsylvania după ce pasagerii i-au împiedicat, fizic, pe teroriști să-și atingă ținta, adesea considerată a fi fost Casa Albă sau o altă clădire a guvernului SUA din Washington, DC.
Toți răpitorii erau din Orientul Mijlociu, 15 doar din Arabia Saudită. Toți fuseseră instruiți în Afganistan, iar patru la școli de zbor din SUA, ca parte a unei operațiuni planificate, organizate și desfășurate de al-Qaeda („baza”), grupul terorist condus de Osama bin Laden. Până la sfârșitul zilei, 2.977 de bărbați, femei și copii nevinovați erau uciși și peste 6.000 răniți. Majoritatea erau americani, dar și-au pierdut viața și cetățeni ai peste o sută de alte țări.
Mulți, la acea vreme, se temeau că 11 septembrie a introdus o eră definită de terorismul global. Și, cu siguranță, au urmat alte atacuri al-Qaeda, inclusiv atacuri cu bimbă asupra unor trenuri, la Madrid, în martie 2004, și atacul asupra sistemului de tranzit al Londrei din iulie 2005. Mai mult, teroriștii care pretindeau loialitate față de Statul Islamic (ISIS) au ucis 32 de persoane la Aeroportul Bruxelles, în martie 2016, și au organizat o serie de atacuri mai mici (folosind adesea vehicule pentru lovirea pietonilor). Dar nici SUA, nici vreunul dintre aliații săi nu au experimentat un alt atac la scara celui din 11 septembrie – sau chiar unul apropiat de acesta. Prin urmare, este necesar să ne întrebăm: Dincolo de costurile imediate, ce diferență a făcut 11 septembrie? Cum s-a schimbat istoria, ca rezultat?
Terorismul, deconectat
Există multe explicații pentru care teroriștii nu au reușit să execute noi atacuri majore. Odată cu invazia SUA în Afganistan, Al-Qaeda și-a pierdut adăpostul. Aproape fiecare guvern din întreaga lume a introdus noi proceduri de screening care fac mai dificil accesul teroristilor potențiali în aeroporturi și avioane. Țările și-au mărit dramatic capacitățile de informații, poliție și pe cele militare dedicate minimizării riscurilor și combaterii amenințărilor. Țările și-au sporit cooperarea între ele; antiterorismul este un domeniu rar în care guverne care deseori nu se pun de acord sunt dispuse și capabile să colaboreze într-o măsură considerabilă.
De asemenea, există acum un acord larg cu privire la ceea ce constituie terorismul – utilizarea forței armate de către indivizi și grupuri împotriva civililor în scopuri politice – și un grad de sprijin pentru principiul conform căruia guvernele nu ar trebui să facă distincția între teroriști și cei care le oferă adăpost și sprijin. În cea mai mare parte, au dispărut zilele în care indivizii și grupările care au ucis în numele cauzei lor erau privite romantic drept luptători pentru libertate.
Aceasta nu înseamnă că terorismul nu a continuat să curmea zeci de mii de vieți în fiecare an. Dar aproape toate atacurile au avut loc în Orientul Mijlociu, Africa și Asia de Sud ca parte a conflictelor în curs (în principal în Irak, Siria, Afganistan, Libia, Somalia, Nigeria, Pakistan și Yemen), spre deosebire de un atac izolat, în stilul 9/11, împotriva uneia dintre marile puteri. Terorismul este din ce în ce mai localizat și descentralizat. De asemenea, este rezilient: capturarea sau uciderea capului unei organizații teroriste nu înseamnă neapărat sfârșitul acesteia. Al-Qaeda, de exemplu, a supraviețuit uciderii lui Bin Laden de către forțele speciale ale SUA, în Pakistan, la aproape un deceniu după atacul din 11 septembrie.
Prin urmare, nu este o surpriză faptul că terorismul continuă, fără niciun scop la vedere. Nici nu poate fi exclusă posibilitatea unui nou 11 septembrie, chiar dacă guvernul SUA a declarat recent că „cea mai urgentă amenințare de terorism” cu care se confruntă țara este internă. După cum a afirmat Armata Republicană Irlandeză Provizorie după efortul eșuat de asasinare a prim-ministrului britanic Margaret Thatcher, în 1984, „astăzi am avut ghinion, dar amintiți-vă că trebuie să avem noroc doar o dată. Va trebui să fii întotdeauna norocos”. Pericolul este că va veni ziua în care teroriștii vor avea acces la material nuclear sau vor afla cum să fabrice și să livreze o armă biologică sau chimică, caz în care terorismul ar putea să definească epoca. Deocamdată, însă, nu a făcut-o.
America, dezlănțuită
Cu toate acestea, 11 septembrie a marcat o cotitură istorică, cu un impact profund asupra politicii externe a SUA în cele două decenii care au urmat. Deși atacurile nu au inaugurat o eră a terorismului global, au introdus așa-numitul război global împotriva terorismului, care a afectat profund ceea ce au făcut SUA în lume, modul în care lumea a ajuns să privească SUA și cum au ajuns mulți americani să vadă politica externă a țării lor.
Saga începe în Afganistan. La scurt timp după atacurile din 11 septembrie, SUA le-au oferit o alegere talibanilor, pe atunci deținătorii controlului asupra guvernului afgan: fie îi predau pe liderii al-Qaeda care locuiau în țara lor și responsabili pentru planificarea atacului din 11 septembrie, fie riscau deținerea controlului. Când talibanii au refuzat să-i predea pe liderii al-Qaeda, serviciile secrete și militare americane au colaborat cu o confederație liberă de triburi afgane, cunoscută sub numele de Alianța Nordului, la răsturnarea talibanilor. SUA au ajutat la formarea unui guvern succesor, care a preluat controlul asupra majorității țării.
Acest control, însă, nu a fost niciodată unul complet sau necontestat. Mulți indivizi loiali talibanilor și al-Qaeda au evadat în Pakistanul vecin, unde și-au refăcut treptat puterea și au reluat operațiunile militare împotriva guvernului care i-a înlocuit. SUA, la rândul său, nu au făcut suficient pentru a construi o armată afgană, pentru a reduce corupția sau pentru a-i priva pe talibani de un adăpost în Pakistan. În schimb, și-au sporit propria prezență și operațiunile militare în Afganistan, devenind în esență partener al guvernului în războiul său civil.
La apogeu, efortul SUA în Afganistan, acesta a implicat peste 100.000 de soldați. De-a lungul a două decenii, operațiunile SUA au costat mai mult de 2 trilioane de dolari și peste 2.300 de americani, precum și zeci de mii de afgani, și-au pierdut viața. Efortul a fost, simultan, prea mare și insuficient. În timp ce prezența SUA i-a răpit guvernului afgan o mare parte din legitimitatea sa și a generat opoziție în SUA, talibanii s-au dovedit a avea mai multă putere în stat decât SUA, care până în 2020 își pierduseră voința de a continua o luptă care promitea doar o perioadă deschisă impas.
Războiul global împotriva terorismului a făcut, de asemenea, SUA să lanseze un război în Irak. Rămâne o întrebare deschisă dacă președintele George W. Bush ar fi inițiat războiul dacă nu ar fi fost pentru 11 septembrie. Cu siguranță, atacurile i-au sporit înclinația spre a semnala lumii că SUA nu sunt, așa cum a spus președintele Richard Nixon în timpul războiului din Vietnam, un „uriaș jalnic de neputincios”. A făcut ca unii din administrație (în special vicepreședintele Dick Cheney) să nu fie dispuși să-și asume riscul ca teroriștii să obțină controlul asupra armelor de distrugere în masă, pe care liderul irakian Saddam Hussein era considerat, pe scară largă (s-a dovedit a fi incorect), că le deține. Alții și-au dorit să răspândească democrația în Irak, iar de acolo în întregul Orient Mijlociu, presupunând că acest lucru nu era doar posibil, ci și că ar face mult mai puțin probabil ca regiunea să producă teroriști și să sprijine terorismul.
Războiul din Irak, lansat în martie 2003, nu a mers așa cum se intenționase sau prevăzuse de către administrația Bush și de către mulți membri ai Congresului (inclusiv senatorul de atunci Joe Biden) și din toată țara, care l-au susținut. SUA nu erau pregătite pentru mare parte din ceea ce urma să vină. Victoriile militare inițiale au dus la demiterea guvernului, dar în curând au lăsat loc unor tulburări violente și războiului civil. Deciziile de desființare a armatei irakiene și excluderea de la slujbele guvernamentale a multor irakieni care fuseseră asociați cu regimul anterior au exacerbat o situație deja haotică. Mai fundamental, Irakul, ca și Afganistanul, a demonstrat limitele a ceea ce puterea militară ar putea realiza la un cost rezonabil și într-un interval de timp rezonabil.
În cele din urmă, SUA au fost forțate să-și sporească prezența militară la aproape 170.000 de soldați pentru a susține guvernul succesor din Bagdad. S-a atins un grad de stabilitate, dar cu un cost enorm. SUA au cheltuit cel puțin la fel de mult acolo ca în Afganistan, dar la un cost uman mult mai mare: peste 4.000 de soldați americani uciși, de câteva ori mai mulți răniți, și rate de sinucidere crescânde în rândul trupelor americane (atât în Irak, cât și în Afganistan). Iar acest total exclude contractanții privați și victimele irakiene, pentru care estimările variază foarte mult, dar care totalizează cu siguranță câteva sute de mii.
Războiul din Irak a slăbit și SUA în alte moduri. Nu au existat niciodată dovezi că Irakul fusese implicat în atacurile de la 11 septembrie, iar reputația Americii a suferit și mai mult atunci când justificarea sa de a declanșa un război fără sprijinul ONU – pentru a elimina armele de distrugere în masă ale lui Saddam – s-a dovedit a nu avea nicio bază în realitate. Imaginile cu soldați americani care maltratau prizonieri irakieni au afectat și mai mult reputația țării. Mai mult, un Irak în război cu sine însemna că Iranul devenea cea mai puternică țară din regiune (sau una dintre cele două, dacă includem Israelul). De la război, Iranul și-a sporit influența asupra Irakului, Siriei, Yemenului și Libanului.
Irakul și Afganistanul s-au dovedit, de asemenea, a fi distrageri strategice majore. În timp ce SUA au fost puternic implicate în Orientul Mijlociu și Asia de Sud, regiuni care nu aveau prezență de mare putere sau dinamism economic, echilibrul geopolitic s-a deplasat împotriva SUA atât în Europa, cât și în Asia de Est din cauza apariției unei Rusii mai agresive și a unei Chine mai capabile și mai îndrăznețe. Războiul global împotriva terorismului nu a oferit și nu a putut oferi o busolă pentru modul în care politica externă a SUA ar trebui să abordeze rivalitatea reînnoită a marilor puteri.
Lumea, neancorată
Războaiele purtate după 11 septembrie au avut, de asemenea, consecințe interne semnificative pentru SUA. Au zguduit încrederea unei țări care a ieșit din războiul rece cu o preponderență istorică fără precedent a puterii și a spulberat unitatea națională care a ieșit la suprafață imediat după atacuri. Mai mult decât atât, costurile și eșecurile acestora au stimulat opoziția față de un rol global continuu și mare al SUA, dând naștere unei noi tendințe spre izolaționism. La fel, impulsul pentru război, împreună cu criza financiară globală din 2007-2009 și consecințele sale economice, au subminat puternic încrederea americanilor în elite, stimulând ascensiunea sentimentului populist care, printre altele, a ajutat să deschidă calea pentru președinția lui Donald Trump. SUA de astăzi sunt mai divizate ca niciodată, acasă, și din ce în ce mai înclinate să desfășoare genul de politică externă activă care i-au fost semnul distinctiv de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial și care, pe ansamblu, a fost foarte mult în beneficiul americanilor și al multor altora.
În retrospectivă, putem vedea acum că 11 septembrie a fost un vestitor al viitorului: mai puțin globalizarea terorismului decât terorile globalizării. Atacurile au transmis mesajul că distanța și granițele contează puțin într-o eră globală. Puțin rămâne local pentru mult timp, indiferent dacă e vorba de teroriști născuți în Orientul Mijlociu și instruiți în Afganistan, sau de efectele crizei financiare globale, care și-au avut originea în gestionarea financiară necorespunzătoare americană. Cu toții trăim cu un virus pandemic care a ucis milioane de persoane de când a apărut, în centrul Chinei, în decembrie 2019. Incendiile, seceta, inundațiile, furtunile și căldura care devastează o mare parte din lume sunt consecința schimbărilor climatice, ele însele efectul cumulativ al activității umane, care a concentrat cantități nesustenabile de gaze cu efect de seră care țin captivă căldura în atmosferă.
Era declanșată de evenimentele din Afganistan a devenit acum un cerc complet, marcând cea de-a 20-a aniversare cu evenimentele din Afganistan. În urmă cu douăzeci de ani, talibanii au fost rapid alungați de la putere; în ultimele săptămâni, au redobândit puterea la fel de repede. Este prea devreme să știm dacă talibanii vor reveni la vechile lor obiceiuri, devenind din nou facilitatori ai terorismului și dacă teroriștii de pretutindeni vor obține un impuls din victoria lor asupra SUA și a aliaților săi. Totuși, știm că terorismul va rămâne o caracteristică a lumii noastre. Nu va defini viitorul, dar va rămâne un aspect vizibil al globalizării deja existente. >>
- *Text publicat PS în 9 septembrie
