„Războiul macină încet frontul de est. Între albul unui pământ înghețat bocnă, tare ca oțelul, și un cer plumburiu, moartea poate veni prin glonțul unui lunetist sau printr-o dronă-capcană”, scrie Anthony Loyd într-un reportaj din The Times.
<< Cu toate acestea, frigul și plictiseala sunt entități mai familiare soldaților înghesuiți în buncăre sub sute de kilometri de tranșee, unde santinelele privesc peste zăpada de pe pământul nimănui, la temperaturi de -13C noaptea.
Obișnuiți cu sentimentul unui conflict nesfârșit, puțini soldați ucraineni de-aici se mai încumetă în a prezice cursul destinului lor. „Este lipsit de sens să vorbim despre ceea ce poate întâmpla sau nu; dacă Rusia ne va ataca sau nu; care vor fi aliații noștri; dacă va trebui să luptăm singuri sau deloc”, spune un ofițer de 50 de ani, cu nume de cod „Grey”.
Stând în măruntaiele unui buncăr din afara satului Pisky răvășit de obuze, regiunea Donbas, la 10 km nord-vest de Donețk, el adaugă: „Este o risipă de energie. Noi suntem aici. Războiul continuă. Tranșeele. Frigul. Aceasta este realitatea noastră.”
Este un sentiment larg răspândit. Departe de tranșeele înghețate și de împușcăturile ocazionale, diplomația rusă se luptă puternic pe fondul informațiilor despre atacuri cibernetice și mișcări de rachete, dar pe front cei care au cel mai mult de pierdut doar râd atunci când li se cere să prezică rezultatul eforturilor diplomatice și-al paradei care le-ar putea decide soarta.
„Avem adăpost, avem mâncare, avem arme: restul va fi dezvăluit în timp”, spune Grey.
Fixați încă de la Protocolul Minsk II din februarie 2015, cei peste 500 km de linii de tranșee separă trupele ucrainene de separatiștii proruși din estul țării. Deși un conflict de intensitate scăzută a continuat de atunci, stagnarea frontului a permis ca unele aspecte ale vieții de tranșee să-și asume capcanele unei atmosfere casnice.
La suprafață, viața este o aglomerație sumbră de scânduri înghețate, saci de nisip și fortificații nituite. „Ai grijă! Lunetist!” – semnele abundă și niciun soldat nu este suficient de prost încât să-și bage capul peste parapet pentru a se uita la pustiul înzăpezit din no man’s land, preferând să folosească în schimb periscoapele de tranșee.
În adâncurile buncărelor, totuși, trupele obișnuite cu rotațiile lor de nouă luni și-au făcut un fel de casă. Lanțuri de luminițe de Crăciun sunt țesute printre rafturi subterane și paturi supraetajate – sărbătoarea ortodoxă este încă suficient de aproape pentru a justifica celebrarea; sobele pe lemne țin frigul la distanță; bucătarii toacă legumele și amestecă în tocană lângă stive de AK-47 și RPG-uri și niciun decor n-ar fi complet fără o pisică care vânează șobolani pentru a ține sub control reproducerea rozătoarelor.
În această duhoare subterană a trupelor adormite, punctată de râsete în surdină și de sunetul unei linguri, războiul ar putea părea departe dacă nu ar fi zgomotul unui telefon de care ține legătura cu lumea de sus.
„Este liniște până când un lunetist îl nimerește pe unul de-al nostru”, spune „Zemljak”, 35 de ani, un locotenent care, ca mulți soldați, preferă să fie cunoscut sub pseudonimul său de război, din cauza membrilor familiei care locuiesc în zone controlate de separatiști.
Și-a pierdut unul dintre camarazi în urmă cu trei săptămâni, împușcat în cap într-o dimineață tăcută, în timp ce se mișca prea încet de-a lungul unei porțiuni de tranșee. „Altul a fost rănit câteva zile mai târziu”, adaugă Zemljak. „Un glonț de lunetist l-a lovit în umăr și i-a săpat prin de vesta antiglonț, tăindu-i coloana vertebrală și plămânul. Poate rămâne invalid. Echipele noastre de contra-lunetişti i-au ucis apoi pe doi dintre ei.”
Șaizeci și șase de soldați ucraineni au fost uciși anul trecut: o parte dintr-o cifră totală de 13.000 de morți, inclusiv civili și luptători separatiști, de la începutul războiului în urmă cu opt ani. Soldații veterani descriu o serie de etape specifice ale războiului.
În 2014, după pierderea Crimeei, războiul a intrat în ceea ce ei numesc o „etapă mobilă” a luptei de infanterie, în care forțele ucrainene au început să-i împingă înapoi pe separatiștii din est.
Au intervenit unități rusești, iar trupele ucrainene descriu ceea ce s-a întâmplat apoi drept „faza de artilerie”, în care au suferit pierderi grele până la acordul de la Minsk II din 2015, un protocol complex care presupunea încetarea focului și înlăturarea armamentului greu, care trebuia să fie fundamentul unei eventuale soluții.
Cu toate acestea, în afară de reducerea intensității războiului și fixarea liniilor, soluția nu a venit niciodată. Deși uneori încă mai au loc bombardamente, lunetiștii au predominat de-atunci în acest conflict.
„Mi-am pierdut unul dintre soldați în ziua de Anul Nou”, explică un sergent major al companiei aeriene, Yozhak, când i-am vizitat secțiunea frontului în stepele înghețate din afara Novhorodske, unde un vânt zdrobitor șuiera peste gheață, rănind privirea. „Împușcat în cap la amurg. La fel ca parașutiștii, deși nu ne este frică să murim, nu suntem aici pentru a muri – suntem aici pentru a ucide inamicul. Aceasta este o atitudine spirituală care ne leagă de strămoșii noștri cazaci. Oamenii mei înțeleg asta.”
El adaugă: „Dar în zilele noastre nu doar lunetiştii pot ucide, ci şi dronele.”
Îmi arată o mină cilindrică, puțin mai mare decât o cutie de Cola, pe care oamenii lui au găsit-o și au dezarmat-o după ce a fost aruncată de o dronă separatistă pe pozițiile unității sale. La impactul cu solul, din mină a ieșit un mini-trepied, iar dinăuntru au sărit mlădițe de sârme și s-au înfipt în pământ.
„Este ca un fel de mină-păianjen”, spune sergentul ridicând din umeri. „Se pare că ultima noastră fază de război devine din ce în ce mai tehnică.”
Cu toate acestea, dacă dronele au adăugat un avantaj impersonal conflictului, soldații își exprimă dezgustul față de inamicii lor separatiști din no man’s land, etichetându-i drept „troli”, „spiriduși” și „zombi”, susținând că îi disprețuiesc mai mult decât pe ruși.
„Trădarea din partea propriului popor este mai rea decât antipatia noastră față de invadatorul rus”, continuă Zemljak, așezat pe un taburet de lemn lângă un telefon. Descrie cum, într-o zi, cadavrul unui marinar ucrainean, un prieten cu care împărțise o cazarmă timp de trei ani până la începutul războiului, a fost găsit printre cadavrele unei patrule separatiste pe care o prinsese în ambuscadă unitatea lui Zemljak. „Nu mi-a venit să cred. Un om pe care îl cunoșteam atât de bine, de atâta timp, dar care apoi și-a trădat țara.”
Vocea lui Zemljak se stinge bursc când își amintește momentul și, în timp ce vântul urlă afară, un anumit patos a pătruns în umbra buncărului. „Fiecare dintre noi a pierdut ceva în acești opt ani de luptă”, adaugă el încet, în timp ce în jurul său soldații ascultă dând din cap, tăcuți. „Acum șase ani, soția m-a părăsit pentru că a spus că nu mai poate aștepta să mă întorc din război”, spune el.
„Mi-a luat fiica cu ea. Nu am mai văzut-o. Acest lucru durează pentru totdeauna. O casă, un prieten, un pământ, o familie: fiecare am pierdut ceva. Luptăm pentru libertate și suntem mândri că facem acest lucru, dar trăim pe-un pământul înghețat, cu pierderi personale și-un viitor necunoscut.” >>
