Liderul Autorității Palestiniene tocmai a făcut o mișcare îndrăzneață pe vreme de război. A venit timpul ca Israelul să îl vadă ca parte a soluției în Gaza. Trump ar trebui să forțeze această chestiune.
Într-un discurs neobișnuit de ferm, președintele Autorității Palestiniene, Mahmoud Abbas, a făcut ceva foarte rar întâlnit la un lider arab: a riscat prin declarații îndrăznețe și claritate morală. „Fii de câini, predați ostaticii”, a spus el miercuri, într-un discurs televizat, condamnând Hamas pentru prelungirea unui război care a abătut catastrofa asupra ambelor părți și cerând ca Hamas să renunțe la controlul asupra Gazei și să predea armele.
Aceasta nu a fost o declarație diplomatică vagă, ci, poate, cea mai directă poziție pe care am auzit-o vreodată din partea unui lider arab important la adresa Hamas. De fapt, este exact ceea ce Israelul a așteptat cu disperare să audă de la vreun lider arab – din Egipt, Iordania, Arabia Saudită sau Qatar. Și este important. Pentru că, indiferent dacă Abbas este văzut ca slab, corupt sau pur și simplu depășit de timp, nu se poate ignora semnificația faptului că un președinte palestinian, aflat în timpul unui război, se poziționează practic de partea Israelului în probleme esențiale – eliberarea ostaticilor și dezarmarea Hamas.
Din partea guvernului israelian – un dezastru total, pe cât de nechibzuit, pe atât de lipsit de eficiență – s-a auzit, desigur, doar liniștea și greierii. Așadar, Donald Trump, care practic a oferit Israelului un cec în alb, ar putea folosi acest moment ca pretext pentru o schimbare de direcție: războiul Israelului bate pasul pe loc, iar dacă Trump își dorește cu adevărat să se încheie, trebuie să discute de urgență cu Netanyahu despre Abbas.
Pentru a înțelege cât de semnificativ este acest moment, merită să ne amintim de prudența de care a dat dovadă Abbas în trecut.
După masacrul comis de Hamas pe 7 octombrie în sudul Israelului, Abbas a fost, pe bună dreptate, criticat pentru că a reacționat prea încet și prea vag. Declarațiile sale inițiale au evitat să numească direct Hamas, condamnând în schimb pierderile de vieți omenești de ambele părți. În acel moment, păruse mai degrabă o figură paralizată de situație decât un lider autentic.
Însă faptul că acum dă vina în mod clar pe Hamas pentru devastarea care cuprinde Gaza este un pariu politic. Abbas nu este popular, iar Hamas, din păcate, se bucură încă de un sprijin popular real. Să respingi atât de ferm conducerea Hamas, în public, pe timp de război, reprezintă o ruptură binevenită de ezitările din trecut.
Și asta lasă Israelul – în special guvernul premierului Netanyahu – fără nicio scuză.
Ani la rând, Netanyahu l-a tratat pe Abbas și Autoritatea Palestiniană – guvernul autonom creat în anii ’90, când guvernele israeliene erau pragmatice – ca fiind, în cel mai bun caz, irelevanți și, în cel mai rău caz, răuvoitori.
Netanyahu a subminat în mod sistematic Autoritatea Palestiniană, în timp ce a întărit Hamasul, care a preluat controlul asupra Fâșiei Gaza de la Abbas în 2007.
El a permis transferuri de numerar din Qatar către Gaza pentru a menține separarea dintre fâșie și Cisiordania și a refuzat să poarte discuții serioase cu Ramallah. Totul i s-a întors împotrivă, rezultând într-o catastrofă pentru Israel, și totuși refuză să învețe lecția. Rezultatul a fost un grotesc cerc vicios: Israelul este în război cu Hamas, dar nu are niciun plan pentru o alternativă, deoarece respinge în mod absurd singura alternativă plauzibilă.
Pentru a fi clari, Autoritatea Palestiniană este departe de a fi perfectă. Curriculumul său școlar prezintă un conținut inflamator, plățile către familiile teroriștilor trebuie să înceteze, iar indiferența față de oferta de pace generoasă făcută de fostul premier israelian Ehud Olmert în 2008 rămâne o pată.
Guvernarea sa a fost afectată de corupție și inerție. Dar nimic din toate acestea nu schimbă adevărul de fond: AP este singura entitate cu legitimitate internațională, capacitate instituțională și un istoric de cooperare cu Israelul în materie de securitate. A menținut o relativă liniște în Cisiordania în condiții extrem de dificile și rămâne singurul partener disponibil pentru orice orizont politic viitor.
Refuzul lui Netanyahu de a lua în considerare AP ca parte a unei soluții post-Hamas în Gaza nu are nimic de-a face cu logica de politică publică. Este exclusiv o chestiune de politică internă. Partenerii săi din coaliția de extremă dreapta, inclusiv Itamar Ben-Gvir și Bezalel Smotrich, ar prefera să vadă Gaza distrusă complet sau reocupată permanent, decât să o vadă înapoi sub conducerea lui Abbas.
Acceptarea unui rol pentru AP – chiar și condiționat – riscă să ducă la prăbușirea fragilei coaliții a lui Netanyahu. Așa că, în schimb, a ales să prelungească războiul.
Acordul de încetare a focului pe care Israelul l-a semnat în ianuarie și de care s-a retras rușinos includea mai multe faze menite să pună capăt conflictului și să asigure eliberarea tuturor ostaticilor. Dar când a venit momentul celei de-a doua faze, Netanyahu, presat de extrema dreaptă, a tergiversat. Fără un plan clar definit care să includă o autoritate de guvernare post-Hamas, niciun armistițiu nu poate rezista. Dar lui Netanyahu îi pasă doar că prelungirea războiului îi cumpără timp: timp să-și mențină coaliția, timp să evite ancheta mult amânată privind 7 octombrie și timp să găsească modalități de a slăbi instituțiile democratice ale Israelului.
Într-un mediu politic în care aproape toți evită claritatea, Abbas tocmai a oferit-o.
Israelul — și comunitatea internațională — trebuie să înceteze să trateze AP ca pe o relicvă a proceselor de pace din trecut și să o considere, în schimb, o piatră de temelie pentru viitor.
Desigur, Hamas va continua să se opună dezarmării. Dar dacă nu este prezentată o alternativă viabilă, pragmatică, susținută internațional pentru Gaza — sprijinită de finanțare arabă serioasă, asistență israeliană și internațională și supraveghere externă — atunci Hamas va supraviețui prin inerție, deoarece Israelul nu-l poate anihila complet cât timp mai deține 59 de ostatici.
Însă dacă o astfel de alternativă este pusă pe masă, presiunea asupra Hamas va începe să crească rapid.
Publicul israelian tânjește după încheierea războiului și a înțeles în mare parte că guvernul tărăgănează lucrurile. A venit timpul ca aliații Israelului, în special cei de la Washington și din capitalele arabe, să forțeze conturarea unei soluții finale sub forma unui plan real: dezarmarea Hamasului, împuternicirea AP, reconstrucția Gazei cu sprijin arab și occidental și oferirea unui orizont politic în care palestinienii să poată crede.
Este singura cale de urmat, care oferă altceva decât vărsare perpetuă de sânge. Ar putea pune Israelul și pe palestinienii pe drumul,l atât de necesar către un divorț semi-amiabil. Cel puțin aliații europeni ai Israelului sunt deja în mișcare pentru a susține un astfel de rezultat.
