ACTUALIZARE GAZA: Netanyahu este înghesuit în colțul ringului – pe de o parte, de către partenerii săi de extremă dreapta, iar pe de alta, de către un Hamas puțin probabil să se conformeze pretențiilor sale. Ca atare, războiul continuă
Israelul cere acum dezarmarea completă a Hamas ca o condiție pentru încheierea războiului din Gaza. Această cerere nu este surprinzătoare: majoritatea israelienilor – și probabil majoritatea oamenilor bine informați, oriunde s-ar afla ei – doresc ca Hamas să fie atât înlăturat de la putere, cât și lipsit de capacitățile sale militare.
Însă aici apare un paradox fundamental. Chiar dacă o mare majoritate a israelienilor susține ideea de a demilitariza (și elimina) Hamas, o majoritate similară sprijină, de asemenea, încheierea războiului în schimbul unui acord privind ostaticii – chiar dacă asta înseamnă supraviețuirea Hamas. Această contradicție reflectă o deziluzie profundă în rândul publicului israelian: convingerea că războiul, așa cum este dus în prezent, nu va atinge – și poate că nici nu poate atinge – obiectivele declarate.
În miezul problemei se află percepția tot mai răspândită că prim-ministrul Benjamin Netanyahu prelungește războiul nu din motive strategice, ci pentru a-și proteja poziția politică fragilă. Această percepție a fost reflectată într-o serie de scrisori și petiții din ultimele zile, venite din diverse sectoare ale societății israeliene – inclusiv de la piloți și veterani militari, oficiali din domeniul informațiilor, profesioniști din sănătate și alții – care cer încetarea imediată a focului și prioritate pentru recuperarea ostaticilor rămași.
Dintre cei 59 de ostatici despre care se crede că se mai află în Gaza, aproximativ jumătate sunt considerați morți. Cu fiecare zi care trece, șansele de a-i salva în viață scad. Israelienii sunt din ce în ce mai conștienți de acest lucru – și sunt furioși.
Astfel, Netanyahu se află prins între ciocan și nicovală. Pe de o parte, partenerii săi de coaliție de extremă dreapta amenință în mod credibil că vor doborî guvernul dacă războiul se încheie fără înfrângerea totală a Hamas – și, practic, își doresc ca Israelul să ocupe Gaza, să o colonizeze cu evrei și să încurajeze plecarea cât mai multor palestinieni. Pe de altă parte, popularitatea lui Netanyahu s-a prăbușit, iar sondajele sugerează că ar pierde decisiv următoarele alegeri, care trebuie să aibă loc cel târziu în 2026.
Totuși, guvernul Netanyahu rămâne, în mare parte, indiferent la opinia publică. A respins acorduri care ar fi putut asigura eliberarea ostaticilor. A refuzat să stabilească o comisie oficială de anchetă privind eșecurile de intelligence și operaționale care au permis atacul Hamas din 7 octombrie – o investigație care l-ar putea implica direct pe Netanyahu. Și continuă să tolereze și chiar să încerce să oficializeze evitarea serviciului militar în rândul membrilor ultraortodocși ai coaliției, ceea ce îi erodează și mai mult legitimitatea morală.
Într-o lume mai bună, desigur, Hamas s-ar dezarma, iar palestinienii ar cere acest lucru fără teamă. Deși unele relatări sugerează că Hamas ar putea fi dispus să cedeze controlul administrativ al Fâșiei Gaza unei alte autorități, insistența sa de a-și păstra armata este o tragedie pentru palestinieni și reflectă o problemă majoră în lumea arabă. Milițiile precum Hamas — dar și Hezbollah din Liban, Houthi din Yemen și grupările sprijinite de Iran în Irak — subminează suveranitatea și stabilitatea în întreaga regiune.
Cererea privind dezarmarea ridică următoarea întrebare: S-a dezarmat vreodată vreo miliție din multele existente în Orientul Mijlociu? Să aruncăm o privire.
Deși grupările armate au fost mult timp esențiale în dinamica de putere a regiunii, foarte puține și-au depus armele — și chiar și atunci, au făcut-o doar în circumstanțe excepționale, implicând război, diplomație între mari puteri sau ambele. Cel mai notabil exemplu este cel al Forțelor Libaneze (LF), o miliție creștină care s-a dezarmat după încheierea războiului civil din Liban în 1990, conform Acordului Taif, și s-a transformat într-un partid politic. Dar Hezbollah — cea mai puternică miliție din Liban — a refuzat să facă același lucru și rămâne înarmată până în zi de azi. Dacă ar fi ca Libanul să aibă un viitor ca stat independent și dacă se dorește limitarea nebuniei milițiilor, dezarmarea HEzbollah este principala dezarmare care ar trebui să aibă loc.
În altă parte, Armata Mahdi din Irak, condusă de clericul șiit Muqtada al-Sadr, a declarat un armistițiu în 2007 și a fost oficial dizolvată în 2008, sub presiunea SUA. Totuși, a reapărut ulterior sub numele de Saraya al-Salam, fiind în continuare activă și influentă. În Cisiordania, facțiuni afiliate cu OEP au fost parțial dezarmate ca parte a Acordurilor de la Oslo, iar luptătorii Fatah au fost integrați în forțele de securitate ale Autorității Palestiniene.
Este de remarcat și faptul că OEP a fost forțată să părăsească complet Libanul (unde dominase o parte din teritoriu) în 1982, după invazia israeliană. Unii credeau că Hamas ar putea urma un drum similar: exilul din Gaza, renunțare la arme și eventuală moderare politică. Pentru o vreme, chiar păruse că Israelul ar putea accepta un astfel de deznodământ, văzând în el o modalitate de a încheia războiul fără o ocupație totală. Însă Hamas a arătat foarte puțin interes pentru această variantă: în ciuda distrugerii cauzate de războiul pe care l-a declanșat pe 7 octombrie 2023, continuă cu încăpățânare să-și păstreze armele.
Este adevărat că unele dintre cele mai extreme grupări islamiste din regiune au fost în mare parte distruse — însă doar prin forță militară covârșitoare. Al-Qaeda a fost decimată după 11 septembrie, iar deși afiliații săi supraviețuiesc în locuri precum Yemen și părți ale Africii, conducerea centrală a fost grav slăbită. ISIS, de asemenea, a fost înfrânt teritorial până în 2019, iar acum există ca o insurgență dispersată, fără a mai controla teritorii. Dar aceste grupări nu s-au dezarmat — ele au fost zdrobite de forțele arabe și occidentale (apropo, cu un cost uriaș pentru civilii pe care îi țineau sub control, un lucru pe care protestatarii din campusurile americane par să nu-l știe sau despre care pare să nu le pese).
La nivel internațional, imaginea este doar marginal mai bună. Câteva miliții de profil înalt s-au dezarmat, dar aproape întotdeauna în condiții foarte specifice: incluziune politică, mediere internațională, stimulente economice și garanții de securitate. IRA din Irlanda de Nord a depus armele după Acordul din Vinerea Mare, susținut de un proces politic solid și supraveghere internațională. În Columbia, FARC s-a dezarmat în mare parte în 2016, deși mulți disidenți s-au reînarmat ulterior. Rebelii maoisti din Nepal s-au alăturat guvernului după încheierea războiului civil, dar și acolo schimbarea s-a bazat pe o transformare structurală majoră — încheierea monarhiei. Acestea sunt excepțiile, nu regula.
Mai adesea, dezarmarea este fragilă, parțială sau reversibilă. În Sudanul de Sud și Congo, eforturile de dezarmare a milițiilor rivale au eșuat în mare măsură, grupările reînarmându-se sau fragmentându-se în altele noi. Chiar și în cazurile de succes, tranziția durează ani în șir și necesită sprijin constant. Modelul este clar: grupările armate se dezarmează doar atunci când cred că își pot atinge obiectivele mai bine prin pace — și atunci când au încredere în proces. În Orientul Mijlociu, unde ideologia, neîncrederea profundă și jocurile de putere regionale domină, acele condiții rareori există.
Așadar, ideea că Hamas s-ar putea dezarma fără o înfrângere militară sau o diplomație profund transformatoare rămâne, în cel mai bun caz, extrem de improbabilă: nicio miliție islamistă din regiune nu s-a dezarmat voluntar. Fără un acord politic credibil sau, pe de altă parte, o anihilare fizică, precedentul pentru dezarmarea unor astfel de grupări fanatice este practic inexistent.
Prin urmare, conflictul continuă. La mijloc se află palestinienii de rând, devastați de bombardamente și blocade, și familiile israeliene care îi privesc neputincioase pe cei dragi ofilindu-se în captivitate.
Interviu la Al Jazeera
Nick Clark (Al Jazeera): Mă bucur să spun că putem vorbi cu Dan Perry, analist pe afaceri israeliene și fost editor regional al Associated Press în Orientul Mijlociu. … Ce părere ai despre această nouă propunere? Crezi că este un caz în care Israelul propune ceva despre care Netanyahu știe că nu va merge — pentru că știe că Hamas nu va accepta să se dezarmeze în condițiile actuale — sau care este calculul?
Dan Perry: Cred că așa e. Calculul rămâne același. Netanyahu a decis clar că nu poate permite căderea guvernului său — ceea ce probabil s-ar întâmpla dacă ar încheia războiul, chiar și în schimbul ostaticilor — pentru că extrema dreaptă refuză să încheie războiul și să lase Hamas la putere. Acum, nu sunt sigur că vedem aici prea mulți „băieți buni”. Israelul a renunțat la un acord semnat în ianuarie, sub presiunea lui Trump, care ar fi pus capăt crizei ostaticilor. Pe de altă parte, Hamas, bănuiesc, este dispus să vadă toată Gaza complet distrusă doar pentru a-și păstra cu orice preț miliția.
Nu știu dacă e adevărat că sunt dispuși să cedeze puterea, așa cum s-a sugerat la Al Jazeera — caz în care și-ar păstra miliția fără a mai fi la putere. Presupun că întrebarea, pe termen lung, este: cine e suveranul legitim… în Cisiordania și Gaza? Dacă este Autoritatea Palestiniană, atunci e cam greu să argumentezi că mai trebuie o miliție separată. Cred că aceste miliții — de la Hezbollah la Houthi, la milițiile irakiene subordonate Iranului, până la Hamas și Jihadul Islamic — nu au fost de ajutor. Ele subminează autoritatea oricărui guvern legitim. Bineînțeles, complicația suplimentară este că Israelul nici măcar nu recunoaște Autoritatea Palestiniană.
NC: Și din acest punct de vedere, Israelul ocupă Gaza, nu? Asta înseamnă că, din punct de vedere legal, o populație ocupată are dreptul de a rezista, nu-i așa?
DP: Oh, nu știu ce să zic . Adică, uite, nu cred că Israelul ocupa Gaza înainte de 7 octombrie și cu siguranță nu după 2005. Cunosc argumentul folosit pentru a spune că o ocupa. Pentru mine, o ocupație este o ocupație atunci când ai trupe pe teren și coloniști peste tot — ceea ce era cazul înainte de 2005. Dar, oricum ar fi, poziția Israelului este greu de apărat când nici măcar nu-i permite Autorității Palestiniene să se întoarcă în Gaza. Așa că, într-un fel, pare că Netanyahu este dispus să prelungească războiul, deși marea majoritate a publicului israelian ar dori ca războiul să se încheie și ostaticii să fie aduși înapoi. Deși și ei vor ca Hamas să fie dezarmat și eliminat, sunt dispuși să accepte acel compromis.
NC: Da, asta este contragreutatea — că poate exista voință în cabinet de a continua cu bombardamentele și uciderile, dar există cereri tot mai puternice ca războiul să se încheie. Doar uită-te la această scrisoare semnată de mii de rezerviști israelieni, chiar și de foști membri ai Mossad, care spun că războiul trebuie să se termine. Dar, în stadiul actual, acest lucru nici măcar nu planează la orizont, nu?
DP: Este puțin ciudat ca un guvern dintr-o țară democratică să fie atât de indiferent la opinia publică. Majorități de 70–80% se opun nu doar reluării războiului, ci și refuzului de a înființa o comisie de anchetă — din care Netanyahu, cu siguranță, ar ieși vizat și compromis — precum și continuării evitării recrutării de către Haredimi, ultraortodocșii care sunt parteneri de coaliție ai lui Netanyahu. Guvernul este incredibil de nepopular și pășește pe un fir subțire. Pentru că e adevărat, pe de o parte, că dacă amenințările extremei drepte sunt reale — și eu cred că sunt — atunci încheierea războiului ar duce la căderea guvernului, ceea ce, în ochii majorității israelienilor, ar fi un lucru bun. Pe de altă parte, dacă planifică să continue așa, sondajele arată că vor pierde următoarele alegeri. Deci, practic, Netanyahu este între ciocan și nicovală. Iar în timp ce el își vede de calculele și manevrele sale , toată lumea suferă — nu doar poporul palestinian, ci și israelienii.
