- O analiză The Economist
<< Pentru respectabilii bărbați care conduc cele mai mari trei țări din Europa Occidentală, problemele se aștern unele peste altele. Toți prezidează stagnarea nivelului de trai și declinul influenței globale. În Marea Britanie și Franța, rivalii lor de la dreapta populistă sunt nerăbdători să preia puterea (chiar și Alternativa pentru Germania ar putea câștiga câteva alegeri regionale anul viitor). Iar America, aliatul lor cheie, tocmai i-a acuzat că împing Europa către ceea ce numește „ștergere civilizațională”.
Acești trei lideri avertizează, de asemenea, asupra producerii unei catastrofe în caz că partidele dreptei populiste ar triumfa. Cancelarul Germaniei, Friedrich Merz, își descrie guvernul drept ultima șansă a centrismului. După ce coaliția sa a pierdut alegerile europene anul trecut, președintele Franței, Emmanuel Macron, a vorbit de pericolul unui război civil. Luna aceasta, premierul britanic, Sir Keir Starmer, a declarat pentru The Economist că Reform UK reprezintă o provocare pentru „esența a ceea ce suntem noi ca națiune”.
Doctrinele dreptei populiste conțin, într-adevăr, multe aspecte condamnabilet. Totuși, a vorbi despre ele în termeni apocaliptici este ceva sortit eșecului. Pentru binele lor și al țărilor pe care le conduc, politicienii mainstream și susținătorii lor au nevoie urgentă de o abordare diferită.
În primul rând, toată această predică a dezastrului miroase a încercare de a abate atenția de la propriile lor eșecuri. În Marea Britanie, după 14 ani de stagnare sub conservatori, guvernul laburist al lui Sir Keir cheltuie mai mult pentru asistență socială și va impune taxe record, chiar dacă o creștere economică rapidă continuă să îi scape. În Franța, legea lui Macron de creștere a vârstei de pensionare a fost abandonată, în timp ce al cincilea său prim-ministru în trei ani împinge cu greu un buget prin Adunarea Națională. În Germania, planul lui Merz pentru o „toamnă a reformelor” a produs aproape nimic. Dacă în joc e soarta Europei, atunci de ce nu reușesc liderii ei să facă mai multe?
În al doilea rând, amenințările lor nu sunt credibile. Unele administrații ale dreptei populiste sunt periculoase, altele nu. Giorgia Meloni a condus Italia în mare parte ca un politician convențional. Consilierii Reform din Marea Britanie au fost, până acum, destul de normali. Este adevărat că partidul lui Viktor Orbán a capturat și exploatat instituțiile Ungariei, dar ar putea fi în curând înlăturat. Asta nu sună a moartea democrației.
Stilul apocaliptic în politica europeană
Nu este de mirare că nu funcționează prezicerea unor calamități. Așa cum arată forța populiștilor în sondaje, un număr imens de alegători europeni pur și simplu nu cred ceea ce li se spune. Între timp, elitele, sensibile la fluxul și refluxul puterii, se apropie tot mai mult de populiștii pe care odinioară îi evitau. Jordan Bardella, de la Adunarea Națională, s-a întâlnit discret cu lideri ai mediului de afaceri francez. Politicieni conservatori dezertori se alătură Reform Party, oferindu-i lui Nigel Farage experiență legislativă și ministerială de care avea mare nevoie. Doar în Germania mainstreamul exclude colaborarea cu AfD. Deputații acestui partid, al doilea cel mai numeros grup din parlament, sunt chiar excluși de la funcțiile de vicepreședinte al Bundestagului.
Toate acestea ajută la explicarea motivului pentru care strategia demonizării este autodistructivă. Politicienii mainstream spun că apără toleranța și pe oamenii muncii, dar atunci când resping o mare parte a electoratului ca fiind bigot, par ei înșiși intoleranți și aroganți. Iar când avertizează că populismul va distruge viziunea lor despre ceea ce ar trebui să fie Europa, îi încurajează pe acei alegători care sunt disperați să producă o schimbare radicală.
Dacă demonizarea eșuează, care este alternativa? Răspunsul începe cu acea nerăbdare pentru schimbare pe care dreapta populistă o valorifică atât de eficient — și pe care și această publicație o împărtășește. Următorul pas este să analizăm cât de probabil este ca populiștii să zguduie Europa din autosuficiența ei. Implicarea poate îmbunătăți politici proaste dacă populiștii sunt dispuși să le schimbe — iar dacă refuză, le scoate la iveală absurditatea.
Cel mai promițător proiect populist este economia. Când Adunarea Națională, Reform și AfD discută cu mediul de afaceri, pun accent pe dereglementare atât la nivel național, cât și — pentru Franța și Germania — la Bruxelles. Ei spun că vor un stat mai suplu și taxe mai mici. Se uită cu încredere la puterea tehnologiei. Și se plâng că statul penalizează inițiativa și asumarea riscurilor, în timp ce cheltuiește prea mult pe asistență socială.
Toate acestea sunt binevenite, dar reprezintă doar jumătate din poveste. Pentru Marea Britanie, Franța și Germania, integrarea economică europeană este cea mai evidentă sursă de creștere. Totuși, populiștii se află pe o traiectorie de coliziune cu Uniunea Europeană, ceea ce ar duce la o degradare a pieței unice care ar distruge creșterea economică. Fiascoul DOGE al lui Elon Musk arată cât de dificil este să reduci cu succes dimensiunea statului. Bardella dorește o taxă pe avere și s-a opus creșterii vârstei de pensionare. După critici privind promisiuni de cheltuieli fantastice, Farage promite acum o bugetare mai realistă, însă detaliile rămân evazive.
În alte probleme, populiștii se agață de nemulțumiri, dar propun soluții nechibzuite. Mulți europeni își fac griji în privința imigrației, temându-se că aceasta va afecta serviciile publice și va schimba culturile naționale. Dar populiștii și avertismentele Americii sunt depășite: imigrația legală a atins un vârf, iar, cu excepția Marii Britanii, în Europa imigrația ilegală este la jumătate față de 2023. Populiștii sunt, de asemenea, cruzi. Vorbele despre deportări în masă sau limbajul menit să facă imigranții să se simtă disprețuiți sunt xenofobe.
Majoritatea europenilor nu își fac griji în privința geopoliticii, dar ar trebui să-și facă. Într-un moment în care America este tot mai puțin dispusă să conducă apărarea colectivă a Europei, populiștii fac ecou credinței periculoase a lui Donald Trump că continentul va fi mai sigur dacă este mai puțin unit și dacă fiecare stat urmărește propriile interese naționale. Ei afișează totodată și o slăbiciune față de autocrații din Rusia și China. Vladimir Putin trebuie că este încântat de ei.
Alegerile naționale sunt la 18 luni în Franța, în martie 2029 în Germania și abia în august 2029 în Marea Britanie. Multe se pot schimba în acest timp. Dacă politicienii mainstream își petrec acest interval demonizând populiștii în mod strident, cu siguranță se vor simți mai bine, dar nu-și vor ajuta țările. Ar fi mai înțelept să supună guvernele aflate în așteptare examenului democratic pe care îl merită. >>
