Versiunea idealizată a istoriei sovietice pe care rușii o îmbrățișează este atât periculoasă pentru popor, cât și atrăgătoare pentru un lider autoritar precum președintele Vladimir Putin. La urma urmei, dacă oamenii sunt cuprinși de dorința pentru un trecut imaginar, nu pot lupta pentru un viitor mai bun, notează Project Syndicate.
<< Dacă te plimbi prin orașele rusești, de la Moscova și Sankt Petersburg până la Ekaterinburg și Kazan, și vei întâlni oameni purtând hanorace albastru-închis sau roșii, decorate cu acea emblemă sovietică inconfundabilă – secera, ciocanul și steaua. De asemenea, vei vedea numeroase căciuli tradiționale de blană – adesea împodobite cu o stea roșie – chiar dacă ultimele ierni au fost cele mai calde înregistrate vreodată.
Intră într-un magazin de suveniruri și vei găsi căni cu portretele lui Lenin, Stalin sau alte surse de mândrie sovietică, cum ar fi cosmonautul Iuri Gagarin. Până și cântărețul și compozitorul Vladimir Vîsoțki, cu vocea sa aspră, ale cărui versuri tăioase au fost cenzurate de autoritățile sovietice în anii 1960 și 1970, își face apariția în acest tur al nostalgiei rusești. Prezența sa nu putea fi mai potrivită: promovarea unei versiuni idealizate a trecutului legitimează un prezent și un viitor represiv.
Așa cum mi-a spus recent un vânzător de ziare din centrul Moscovei, mulți ruși își amintesc Al Doilea Război Mondial ca pe un moment în care rușii au arătat un mare curaj, percep perioada imediat postbelică drept un timp de relativă liniște și consideră anii 1970 drept o epocă de stabilitate. Aceste „amintiri,” a concluzionat el, alimentează dorința lor pentru un lider puternic, „de tip sovietic”.
Vânzătorul era pe deplin conștient de faptul că narațiunile dominante sunt defectuoase. După cum își amintea chiar el, „eram un băiat când familia mea s-a mutat dintr-un apartament la comun – 25 de persoane înghesuite în cinci camere – într-un apartament separat”. Această schimbare – posibilă datorită lui Nikita Hrușciov (străbunicul meu, deși vânzătorul nu știa nimic despre această legătură, atunci când am vorbit) – i-a permis în sfârșit familiei sale să trăiască ca „oameni independenți”, și nu ca „furnici într-un mare colectiv sovietic stalinist”.
Dar este neobișnuit în Rusia de astăzi să-l lauzi pe Hrușciov, cel care l-a denunțat pe Stalin – sau, de altfel, pe Mihail Gorbaciov și Boris Elțîn (prea deschiși, prea dornici să interacționeze cu lumea). Chiar și vânzătorul își decorase chioșcul cu portrete ale echipei de vis – Lenin, Stalin, Gagarin, Vîsoțki – precum și cu imaginea liderului autoritar în stil sovietic al Rusiei, Vladimir Putin. Când l-am întrebat de ce, a răspuns simplu: „pentru oameni”.
Interlocutorul meu, un electrician pensionar, are mult timp la dispoziție pentru a viziona filme, în chioșcul său de ziare. Impresionându-mă cu cunoștințele sale despre cinematografia internațională, îmi oferă un meniu de definiții ale nostalgiei. În filmul The Great Beauty al lui Paolo Sorrentino, nostalgia este o consolare pentru cei care nu cred în viitor. În serialul american Mad Men – preferatul său – este dorința dureroasă de a te întoarce la origini. Ambele interpretări se pot aplica Rusiei de astăzi.
„Filmele rusești recente, în schimb, ‘umflă nostalgia ca drojdia’”, a continuat vânzătorul. Se referea parțial la o serie de remake-uri ale basmelor și clasicilor sovietici, precum The Last Warrior, The Enchanted Tinderbox și Ceaburașka (o versiune sovietică a lui Mickey Mouse), precum și la filme noi bazate pe personaje din folclorul rus și eroi istorici. De asemenea, filmele și serialele triumfaliste despre al Doilea Război Mondial se înmulțesc, cu titluri recente precum Mission: Sky, Moonshine, The Enchanted și The Dugout.
Aceasta nu este o întâmplare: Putin privește demult nostalgia ca pe un mijloc puternic de a liniști – și a-și subordona – publicul. În anul 2000, când a devenit președinte, rușii suportaseră deja prăbușirea unui imperiu, o scădere bruscă a statutului global al țării lor și o „terapie de șoc” agresivă care a dat naștere unei forme haotice de capitalism. Mulți oameni duceau dorul simplității din trecut, când știau unde se află și nu trebuiau să concureze pentru mijloacele de trai, și tânjeau să se simtă din nou mândri, în siguranță și respectați.
Identificând această nostalgie, Putin a reînviat imnul sovietic, aprobat personal de Stalin în 1943, și a restabilit steagul Armatei Roșii ca drapel oficial al armatei. De asemenea, l-a revendicat pe Vîsoțki, care, deși fusese un rebel, era și un patriot. Portretele în tonuri sepia ale anilor sovietici, promovate de Kremlin, au pătruns treptat în psihicul oamenilor.
Astăzi, artiști faimoși interpretează cântece sovietice în emisiuni de televiziune; există canale TV dedicate exclusiv filmelor sovietice; iar reclamele glorifică eroismul sovietic și resping influențele occidentale. Într-o reclamă recentă, un bătrân îi arată nepotului său personaje clasice sovietice ca înlocuitori pentru Avengers sau Aquaman – francize la care Rusia a pierdut accesul după invazia la scară largă a Ucrainei în 2022. „Le vom urmări cu clătite rusești, nu cu popcorn american”, spune încântat băiatul.
Expozițiile de artă sunt acum invariabil legate de teme sovietice. Școlile intonează imnul Rusiei în fiecare luni dimineața – o practică de tip stalinist considerată excesivă când eram la școală, în anii 1970, dar care a fost reintrodusă în 2022, după declanșarea războiuluiui din Ucraina. Tot în același an, romanul din 1946 al lui Alexandr Fadeev, Tânăra gardă – o lucrare profund mediocră despre tineri sovietici eroici, care luptă în Ucraina ocupată de germani – a fost inclus în programa școlară, iar un nou organism de tineret sponsorizat de stat, Mişcarea Primului, a fost creat după modelul Komsomolului și al Tinerilor Pionieri din perioada sovietică.
Nostalgia liniștește oamenii în vremuri de incertitudine, dar îi și face docili. Logica este următoarea: rușii nu ar trebui să se plângă dacă trebuie să strângă cureaua; strămoșii lor au sacrificat mult mai mult fără să se plângă, și priviți ce fapte mari de curaj au înfăptuit, ce mari victorii au obținut – toate pentru patrie. Când o schioare medaliată olimpică s-a plâns recent de condițiile precare de viață, în timpul unei competiții din Kazan, președintele Federației de Schi i-a aplicat o mustrare aspră: „Generațiile anterioare de sportivi au avut condiții mult mai rele”.
În asta rezidă atât pericolul nostalgiei, cât și atracția sa pentru Putin: dacă rușii sunt cuprinși de dorul pentru un trecut imaginar, nu vor lupta pentru un viitor mai bun, iar Kremlinul are practic mână liberă să restaureze și să consolideze elemente ale trecutului real, care sunt departe de a fi dezirabile. Nimic nu poate smulge o persoană din reveria sa nostalgică mai eficient decât gulagurile și disparițiile forțate. >>
