„Mitologia nu este o minciună”, scria Joseph Campbell, marele cercetător al miturilor și arhetipurilor. „Este metaforică.” Miturile și metaforele ne oferă narațiunile care inspiră devotamentul patriotic, motivează soldații să lupte și ajută la explicarea lumii exterioare. Iar miturile despre ele însele pe care națiunile le prețuiesc întăresc adesea miturile complementare pe care le adoptă despre alții, scriu într-o analiză din Foreign Affairs Michael Kimmage, expert în istorie la Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale (CSSI), și Jeremy Shapiro, director de cercetare al European Council on Foreign Relations (ECFR).
<< Rusia și Statele Unite au mituri deosebit de puternice una despre cealaltă. Mitul despre SUA în care Rusia crede este acela că are vasali mai degrabă decât aliați – că este o putere hegemonică care-și ascunde ambiția nemiloasă și interesul propriu în spatele apelurilor la principii liberale și la ordinea juridică. Între timp, americanii văd Rusia ca pe-o țară fără politică internă – puterea autocratică supremă, al cărei lider malefic și iresponsabil calcă în picioare ceea ce doresc cetățenii. Încă din 1855, președintele american Abraham Lincoln a descris Rusia ca fiind un loc „unde despotismul poate fi luat pur și fără aliajul josnic al ipocriziei”.
După mai bine de un secol de tensiuni și conflicte, relația dintre SUA și Rusia este acum structurată în jurul acestor mituri. Miturile îngreunează această relație, întunecând nuanțele și percepția clară. Iar ele au modelat și vor continua să modeleze rolul fiecărei țări în războiul din Ucraina. Mitul pe care mulți ruși îl au despre Statele Unite conduce continuu Kremlinul spre o beligeranță dăunătoare.
Mitul pe care americanii îl au în legătură cu Rusia este, de asemenea, o capcană, determinând factorii de decizie politică să interpreteze greșit Kremlinul și să rateze oportunitățile de a slăbi regimul sau de a găsi compromisuri. Pentru a minimiza interpretările eronate periculoase, liderii americani trebuie să depună mai multe eforturi în a se ridica deasupra acestor mituri și arhetipuri. O mai bună înțelegere a propriilor mituri ale Statelor Unite – și a celor ale Rusiei – ar oferi factorilor de decizie politică din SUA mai multă flexibilitate, ar contribui la stimularea empatiei strategice și ar anticipa viitoarele schimbări în corpul politic rusesc.
Figura ascunsă
În Rusia, a devenit un reflex al gândirii să spui că Statele Unite sunt ahtiate după putere. Publicul american, cred mulți ruși, se află sub bocancul unei elite americane megalomane. Entuziasmul față de o ordine internațională liberală are puțină tracțiune în Rusia nu pentru că toți rușii sunt realiști, ci pentru că viziunea lor mitică asupra Statelor Unite reduce ordinea internațională liberală la un vehicul al ambiției americane. Mulți ruși sunt convinși că referirile liderilor americani la o rețea supranațională de norme, legi și parteneriate nu sunt decât niște perdele de fum pentru cooptarea care se află în centrul politicii externe americane.
Mitul rusesc care domnește este de sorginte sovietică. Potrivit acestui mit, în timpul Războiului Rece, elitele capitaliste americane au vrut să conducă lumea și au găsit nenumărate pretexte militare pentru a-și exercita dorințele. Coșmarul ar fi început după cel de-al Doilea Război Mondial, când Statele Unite au reconfigurat codurile politice din Japonia și Germania, au împins aceste țări în alianțe dominate de Statele Unite, le-au folosit ca terenuri de desfășurare pentru operațiunile militare americane și le-au obligat să servească drept majorete pentru interesul național al SUA. Pentru a ține pasul, Uniunea Sovietică a trebuit să construiască un bastion de „țări prietene” în Europa de Est și să-și pună propria amprentă globală, pentru ca nu cumva perfidele State Unite să avanseze necontestat.
Influența globală a Statelor Unite în această perioadă a fost reală. Dar caracterizarea sovietică a fost o caricatură – și una care s-a dovedit a fi durabilă. Chiar și după încheierea Războiului Rece, conform mitului rusesc, Statele Unite au continuat să-i seducă pe alții cu o retorică falsă, inclusiv pe vecinii Rusiei – țări precum Polonia, România și statele baltice. În această versiune, aliații SUA funcționează mai mult ca instrumente ale puterii americane decât ca state independente. Acolo unde guvernele au opus rezistență – în Afganistan, Irak, Libia, Serbia și Siria, precum și în Ucraina înainte de Maidanul din 2014 – schimbarea de regim a fost o preferință americană. Hegemonie prin invitație, hegemonie la țeava puștii: mijloacele pot varia, dar scopul nu este niciodată pus în discuție.
Moscova a plătit un preț ridicat pentru că s-a agățat de acest mit. Ea s-a forțat să se lupte cu monstrul american chiar și cu prețul de-a deveni mai dependentă de China. Programul Parteneriatului estic al UE, care a dus la Maidanul din Ucraina, a fost o expresie autentică a idealismului față de viitorul european al țării, nu un exercițiu ascuns al hegemoniei americane. Dar afirmația că CIA a organizat o lovitură de stat în Ucraina a fost o minciună pe care rușii fuseseră de multă vreme antrenați să o creadă. Chiar dacă liderii de vârf ai Rusiei știau că această afirmație era falsă, insistența lor publică asupra ei a închis calea răspunsurilor moderate (cum ar fi acceptarea noului guvern de la Kiev) și a făcut ca opțiunile mai extreme (cum ar fi anexarea Crimeei) să pară necesare.
În general, mitul Statelor Unite îmbătate de putere și care nu doresc să respecte acordurile face ca Moscovei să-i fie foarte greu să negocieze asupra chestiunilor regionale. Rușii nu-și pot imagina că liderii unor țări precum Ucraina gândesc cu mintea lor. Pentru Moscova, ostilitatea ucraineană este pur și simplu prelungirea voalată a ostilității americane, iar ostilitatea americană față de Rusia cere o ostilitate egală a Rusiei față de Statele Unite. Dacă singurul limbaj pe care Statele Unite îl înțeleg este cel al puterii, atunci negocierea, deliberarea și acordarea de concesii presupun toate riscuri nejustificate.
Riscul moral
Miturile americane despre Rusia au rădăcini istorice la fel de adânci. Imaginea americană a unei Rusii care este o autocrație nealterată datează din secolul al XIX-lea. Aceasta a înflorit în timpul erei sovietice și s-a retras pentru scurt timp în timpul președinției de nouă ani a lui Boris Elțîn. (Americanii l-au venerat pe Elțîn ca fiind mai democratic decât a fost în realitate.) Putin a restabilit imaginea familiară a Rusiei. Abordarea americană a Războiului Rece a avut adesea fervoarea unei lupte mesianice, iar Putin inspiră din nou indignarea morală a americanilor.
Mitul Statelor Unite despre Rusia – cum că Rusia este o tiranie ambițioasă – are unele utilizări politice interne. Pentru a-i atrage pe americanii care privesc spre lumea exterioară, Washingtonul trebuie să evoce un singur răufăcător omnipotent. Americanii vor să creadă că se luptă cu un individ care poate fi ucis, mai degrabă decât cu o țară întreagă care trebuie supusă. În crize după crize, comparațiile cu Hitler sunt folosite pentru a-i șoca pe americanii iubitori de democrație, pentru a-i atrage în acțiune. Putin este pur și simplu cel mai recent dintr-o lungă serie de lideri autocrați – Saddam Hussein, Slobodan Milosevic, Muammar al-Qaddafi și Bashar al-Assad, pentru a numi doar câțiva – care sunt prezentați ca fiind singurii care obstrucționează de unii singuri democrația și progresul.
Imaginea asta a lui Putin a exacerbat părerea că Rusia autocratică nu are politici interne și că se întâmplă doar ceea ce vrea conducătorul. Expertul în terorism Brian Jenkins, de la RAND Corporation, a rezumat această opinie când a scris: „Acasă, Putin nu se confruntă cu alegeri, nu există niciun partid sau instituții de stat care să-i amenințe domnia, nu există opoziție politică internă. El este Rusia. Iar Rusia este a lui”. Dacă Putin este Rusia, singurul lucru care trebuie, deci, înțeles despre Rusia este psihicul lui Putin. Ucraina și aliații săi duc războiul lui Putin împotriva Rusiei lui Putin. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că, potrivit rapoartelor, comunitatea de informații din SUA a făcut din evaluarea stării psihice a lui Putin principala sa prioritate analitică.
Studierea liderilor este importantă pentru înțelegerea adversarilor și, în special, pentru înțelegerea Rusiei; președintele rus își domină clar țara. Dar Putin încă se confruntă cu dileme acasă. El se află în mod inconfortabil în vârful unui sistem complicat de facțiuni și interese concurente. El trebuie să se asigure că acoliții războinici de sub el nu se mănâncă între ei sau nu se răscoală împotriva lui. În același timp, trebuie să mențină publicul suficient de entuziast în ceea ce-l privește. Cel mai mare producător și consumator de cercetare sociologică din Rusia este, de fapt, guvernul rus, care urmărește cu nervozitate modificările infime ale opiniei publice.
Diferitele războaie ale Washingtonului împotriva dictatorilor ar fi trebuit, până acum, să producă câteva concluzii greu de digerat. Nici unul dintre acești lideri nu s-a dovedit a fi atotputernic. Și nici nu au fost responsabili pentru fiecare problemă din cadrul politicii lor, așa cum au descoperit în mod repetat Statele Unite după ce au depus eforturi enorme pentru a-i elimina de pe scenă. Pentru fiecare dintre acești lideri, inclusiv pentru Putin, politica internă a stabilit parametrii politicii lor externe. Rareori au purtat războaie fără ca poporul lor să le susțină. Aidoma liderilor democrați, autocrații știu cum să-și aducă populația alături de ei atunci când pleacă la război.
Opinia publică și birocrația sunt ambele oarecum opace în dictatura în care a devenit Rusia. Dar opinia publică limitează modul în care Putin duce războiul și înțelegerile pe care Kremlinul le poate accepta. Ca orice beligerant, guvernul rus vrea să poată revendica victoria: dacă Rusia pierde în mod demonstrabil războiul din Ucraina, frustrarea și indignarea publicului ar putea răsturna guvernul.
Angajate în mitul unei Rusii fără politică internă, însă, Statele Unite se luptă să interpreteze Rusia. Factorii săi de decizie politică nu reușesc să vadă că multe dintre acțiunile Kremlinului vizează un electorat intern. Să luăm de exemplu decizia bruscă a lui Putin din septembrie 2022 de a anexa teritorii din Ucraina, multe dintre acestea nefiind nici măcar controlate de Rusia. Cu doar câteva luni mai devreme, Putin își ironizase public șeful serviciilor de informații pentru că a sugerat anexarea. Răsturnarea de situație a lui Putin i-a nedumerit pe analiștii americani, care au interpretat-o ca parte a unui plan măreț, deși fantasmagoric, de a supune Ucraina. Își pierdea Putin mințile? În realitate, este posibil ca aceste anexări să fi fost o înflorire retorică pentru consum intern, o încercare oportunistă de a aduna sprijin popular în spatele unui război care scăpa de sub control.
Distorsionările orgoliului
Greutățile pe care le aduc aceste mituri merg dincolo de denaturarea realității. În afacerile internaționale, miturile sunt periculoase pentru că înrădăcinează arhetipuri. Arhetipul Rusiei este cel al unei autocrații maligne, arhetipul Statelor Unite este cel al unui hegemon rapace. Arhetipurile sunt verișoarele rafinate ale stereotipurilor, problema stereotipurilor fiind negarea complexității. Țara care crede că adversarul său poate fi înțeles în categorii simple va înceta probabil să mai caute ajustări subtile pe care le-ar putea face în politicile sale și va înceta să mai încerce să răspundă în mod creativ la ajustările adversarului său.
Dacă liderii americani ar fi înțeles mai bine că Rusia nu este un monolit, ci este capabilă să se fisureze, de exemplu, poate că ar fi putut exploata mai bine răzvrătirea din 2023 a lui Evgheni Prigojin, șeful companiei paramilitare Wagner, capitalizând diviziunile din cadrul elitei ruse și al armatei. O înțelegere în cunoștință de cauză a motivelor pentru care au apărut aceste diviziuni ar fi putut permite Statelor Unite și aliaților săi să le accentueze, poate prin evidențierea atacurilor lui Prigojin asupra forțelor aeriene rusești sau prin sublinierea modurilor în care Putin pierdea controlul asupra serviciilor sale de securitate. În schimb, preocupat de puterea lui Putin, Washingtonul a ratat semnele de dezbinare și a fost dezorientat de revoltă. Este posibil ca Washingtonul să nu observe vulnerabilități similare care apar înaintea alegerilor prezidențiale din Rusia din martie, despre care presupune că vor fi doar un ritual de narcisism autocratic. Putin va învinge cu siguranță, dar va fi totuși un moment politic important, în condițiile în care grupurile politice rusești concurente se luptă pentru mai multă putere și influență.
Cea mai mare problemă pe care o ridică miturile pe care Rusia și Statele Unite le au una despre cealaltă este că acestea se consolidează reciproc. Cu cât Moscova devine mai fanatică în ceea ce privește contestarea presupuselor acte de hegemonie americană, cu atât Rusia seamănă mai mult cu autocrația maniacală din mitul american. Și cu cât Washingtonul vede Rusia ca pe „celălalt” permanent și malefic în politica externă a SUA, cu atât mai militarizate vor deveni relațiile sale cu Europa – și cu atât mai probabil ca Moscova să interpreteze obiectivele Statelor Unite ca fiind hegemonice. Până în prezent, războiul din Ucraina a întruchipat acest ciclu de întărire progresivă a preconcepțiilor. Cu fiecare lună, fiecare țară vede cum miturile sale se apropie mai mult de adevărul obiectiv.
Nici Statele Unite, nici Rusia nu pot risipi cu ușurință miturile celeilalte tabere. Ambele țări își hrănesc miturile cu un motiv. Regimul rus vrea ca Statele Unite – și oricine altcineva – să creadă că nu are o politică internă și că putinismul și Rusia sunt sinonime. Dacă Statele Unite încadrează războiul din Ucraina în principal într-o luptă pentru integritate teritorială, mai degrabă decât o bătălie între bine și rău împotriva unui tiran singuratic, americanii își pot pierde interesul.
Și chiar dacă liderii ar vrea s-o facă, ar fi greu să disloce miturile. Cu cât Washingtonul ar desfășura mai activ diplomația publică pentru a încerca să schimbe percepția rușilor despre Statele Unite, cu atât mai mult rușii ar percepe că Statele Unite le manipulează țara. Iar pentru a-și transforma imaginea în cadrul Statelor Unite, guvernul rus ar trebui să se desprindă de autocrație și să se retragă militar din Europa – ceea ce nu a fost niciodată o rețetă câștigătoare pentru a conduce Rusia.
Aceste mituri ne vor însoți multă vreme. Dar Washingtonul trebuie să le recunoască ca atare. Dacă Statele Unite ar putea, în cadrul propriilor dezbateri politice interne, să pună la îndoială mitul autocrației nealterate a Rusiei și să descopere modurile în care politica internă și opinia publică constrâng și construiesc politica externă rusă, ar putea descoperi instrumente utile pentru a perturba efortul de război al Rusiei. De asemenea, ar fi mai pregătite pentru o tranziție politică post-Putin. Din punct de vedere politic, Rusia tinde să se schimbe brusc; politica sa nu rămâne înghețată pentru totdeauna.
În timp ce încearcă să prezică comportamentul Rusiei, liderii americani ar beneficia, de asemenea, de o mai mare conștientizare a statutului mitic al Statelor Unite la Kremlin, care este în contradicție totală cu imaginea de sine a Washingtonului. Rușii cred că esența atemporală a Statelor Unite este voința de putere: acest lucru clarifică decizia Kremlinului de a invada Ucraina și explică, de asemenea, refuzul Rusiei de a pune capăt războiului său devastator din Ucraina. Oricât de captivante ar fi, miturile induc în eroare prin faptul că ascund complexitatea impresionantă și caracterul deschis al realității. În tot ceea ce dezvăluie despre natura umană, miturile admit interpretări nesfârșite. Dar, în esența lor, ele sunt, de asemenea, statice – și stau în calea unei strategii solide și a unei diplomații agile. >>
Democrații îi fac lui Trump un mare cadou pe tema imigrației
