În timpul verii, în ciuda protestelor activiștilor pentru drepturile omului, autoritățile ruse au adoptat amendamente care au agravat și mai mult viața pacienților din instituțiile de îngrijire psiho-neurologică. Noul act normativ a abandonat ideea de a crea un serviciu pentru protejarea drepturilor lor și, în special, a restricționat utilizarea telefoanelor mobile și vizitele membrilor de familie și ale voluntarilor. Cu condițiile deja precare, instituțiile de îngrijire rezidențială găsesc că e neprofitabil să eterneze pacienții, privându-i astfel de șansa la o viață mai bună. Acum, o sarcină deja dificilă precum cea de a părăsi aceste unități, devine aproape de neîndeplinit. The Insider prezintă mărturii ale rezidenților din căminele de îngrijire, ale voluntarilor și ale avocaților. Mărturiile pacienților și înregistrările audio puse la dispoziție de către avocați dezvăluie faptul că pacienții din astfel de instituții sunt tratați mai rău decât deținuții din închisori, notează The Insider (în rusă – AICI, în engleză – AICI). Numele persoanelor intervievate au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.
Instituțiile rezidențiale psiho-neurologice (PNI) ca niște lagăre de concentrare
Marina Sergheevna locuiește de peste 10 ani într-una dintre marile unități rezidențiale psiho-neurologice.
„Nu sunt dintr-un orfelinat”, afirmă ea. „Oamenii ca mine sunt etichetați aici drept ‘crescuți acasă’. Am ajuns în acest loc după o internare într-un spital de psihiatrie. Am fost internată de mai multe ori, și după a patra internare, în loc să fiu trimisă acasă, am fost adusă aici. Am amintiri vii din acele zile, de la început. O sală comună încuiată, pentru 12 persoane, cu găleți pentru urină. Oamenii urinau chiar în sală pentru că personalul închidea toaletele noaptea… Dar cel mai înspăimântător aspect era faptul că nu știam cui să cerem ajutor aici. Erau doar asistente și îngrijitori, pentru care erai doar o non-entitate. Înțelegerea a ceea ce era permis și ce nu era evazivă. Conceptul de ‘a avea drepturi asupra a ceva’ nu exista. Când îți dădeai seama de asta, era ceva ce te lăsa uluit. Aceasta a fost partea înfricoșătoare. Și izolarea. În cel mai bun caz, puteam să umblu pe teritoriul instituției cu o escortă. S-a dovedit că nu puteam nici măcar să pășesc pe strada din apropiere… Ce s-a schimbat în zece ani? Acum, fiecare sală găzduiește șase persoane. Și nu mai există găleți. Nimic altceva nu s-a schimbat. Oh, un lucru în plus. Acum nu ne mai numim ‘instituție rezidențială psiho-neurologică’, ci ‘casă socială’”.
O instituție rezidențială psiho-neurologică (PNI) este o instituție în care sunt izolate persoanele cu dizabilități, atât mentale, cât și fizice. PNI-urile sunt subordonate Ministerului Protecției Sociale și se crede că persoanele cu dizabilități primesc îngrijire și asistență acolo. Dar, de fapt, funcția lor este izolarea compactă.
Astăzi, Rusia are 530 de instituții rezidențiale psiho-neurologice, care găzduiesc 157.000 de persoane. Cu patru ani în urmă, existau mai multe PNI-uri – aproximativ 600 – care găzduiau 155.000 de persoane. Numărul instituțiilor nu a scăzut; ele sunt pur și simplu redenumite drept „case sociale” (SD), „case de servicii sociale” (DSO), „case pentru bătrâni și persoane cu dizabilități” (DPI) și „centre gerontopsihiatrice” (GC) pentru a elimina asocierile negative cu lagărele de concentrare, care apar inevitabil când citești știrile. De exemplu, în această primăvară, în PNI Nr. 10 din Sankt Petersburg, au murit de epuizare șapte persoane. De fapt, în prezent nu există informații precise cu privire la câte PNIi-uri există în Rusia: potrivit diferitelor estimări, numărul lor variază între 530 și 600. Dar populația lor este în continuă creștere. Există instituții mixte din punct de vedere al genului, pentru femei și pentru bărbați. Există instituții „specifice vârstei”, cu mulți bătrâni, și există așa-numitele instituții „de tineret” pentru persoanele cu dizabilități cu vârsta între 20 și 30 de ani, care provin din orfelinate. Un PNI rural găzduiește între 100 și 500 de persoane, în timp ce unul urban poate găzdui între 1000 și 1200 de persoane. Cu toate că sunt categorisite ca instituții sociale, PNI-urile mențin zone „restricționate” din care pacienții nu pot ieși și izolatoare în care sunt plasați indivizii care au săvârșit abateri.
Forma actuală a sistemului a început să ia contur după cel de-al Doilea Război Mondial, când străzile marilor orașe au fost inundate de un număr mare de veterani de război cu dizabilități. Aceștia ajungeau să cerșească, iar de la sfârșitul anilor 1940, au fost inițiate raiduri împotriva lor. În jur de 700-900 de persoane capturate în aceste raiduri au fost transportate la mănăstiri precum cele de pe Valaam și din Goriți. În 1954, Ministerul Afacerilor Interne raporta: „numărul cerșetorilor reținuți – 107.766 în a doua jumătate a anului 1951, 156.817 în 1952, 182.342 în 1953… Dintre cerșetorii reținuți, 70% sunt veterani de război invalizi, inapți de muncă”. Ministrul Afacerilor Interne a raportat apoi că bărbații care nu erau în vârstă, categorisiți ca veterani de război inapți de muncă, refuzau să meargă în casele pentru invalizi și fugeau de acolo. În legătură cu acest lucru, el a propus „să se prevină plecările neautorizate din casele pentru invalizi și pentru persoanele în vârstă, care nu doresc să trăiască acolo, și să li se suprime posibilitatea de a cerși, convertind unele dintre casele existente pentru invalizi și pentru persoanele în vârstă în instituții închise cu regim special”. Acest lucru a pus bazele actualelor instituții rezidențiale psiho-neurologice actuale (PNI-urile) cu garduri de beton de doi metri, puncte de control și fără drepturi de bază.
Pentru a fi admisă într-o instituție rezidențială psiho-neurologică (PNI), o persoană trebuie să îndeplinească criteriile specificate în Legea „cu privire la serviciile sociale”, în care este recunoscută ca având nevoie de „servicii sociale de internare”. Ca urmare, PNI-urile pot găzdui nu numai persoane în vârstă care se confruntă cu demența, ci și copii orfani cu dizabilități proveniți din cicuitul instituțional de îngrijire, persoane care au rămas cu dizabilități din cauza accidentelor rutiere sau a accidentelor vasculare cerebrale și chiar cei care au fost trimiși la instituțiile de îngrijire rezidențială de către rude sau tutori sub pretextul fals al diagnosticului de boală mentală. Recent, PNI-urile au început să accepte persoane care au trecut prin mai multe spitalizări succesive în instituții psihiatrice, precum și pe cei care se luptă cu dependența de droguri și alcool. De obicei, după admitere, capacitatea legală a unei persoane este revocată, făcându-o practic neputincioasă: își pierd controlul asupra finanțelor, libertatea de mișcare și capacitatea de a depune plângeri. Deținuții se găsesc complet supuși și dependenți de administrația instituției și chiar de personalul auxiliar, ceea ce duce la numeroase încălcări ale drepturilor lor.
Majoritatea persoanelor care locuiesc în instituțiile rezidențiale psiho-neurologice (PNI-uri) nu primesc nici educație și nici nu lucrează, deși ar putea și ar dori să facă acest lucru. Nu primesc asistența medicală necesară, ceea ce duce la dezvoltarea unor boli cronice pentru mulți dintre aceștia. De obicei, le este permis să stea în curte doar în prezența personalului și pot fi pedepsiți prin plasarea într-un spital psihiatric, plasarea într-o „sală de izolare” sau prescrierea de medicamente psihotrope. Scaunele cu rotile pentru persoanele cu dizabilități și personalul pentru plimbări sunt de obicei absente, astfel că rezidenții cu mobilitate limitată rămân adesea la pat timp de ani în șir. Cu toate acestea, persoanele care locuiesc în PNI-uri sunt numite „clienți” și „beneficiari ai serviciilor sociale (RSS)”. Mai mult, șederea într-un PNI nu este gratuită: pacienții contribuie cu 75% din pensia lor. Celelalte 25% sunt transferate într-un cont controlat de administrație.
În iarna anului 2019, reprezentanții ONG-urilor, Rostehnadzor, Roszdravnadzor și Rospotrebnadzor au efectuat inspecții în instituțiile rezidențiale psiho-neurologice din Rusia. Au fost constatate încălcări în aproape toate – de la lipsa apei potabile, lenjeriei de corp și de uși la toaletă, până la cazarea a 15 persoane într-o singură cameră. Au trecut patru ani, dar lenjeria încă lipsește. În aceste condiții, deputații din Duma de Stat au votat pentru abolirea serviciului de protecție a drepturilor în psihiatrie.
„Idiot prost!”. Cum sunt umiliți pacienții din instituțiile rezidențiale psiho-neurologice (PNI-uri)
Alexandr este un avocat care ajută la apărarea drepturilor deținuților din instituțiile rezidențiale psiho-neurologice (PNI-uri). El a oferit The Insider două înregistrări audio realizate de rezidenții unei case de îngrijire. Acestea ilustrează clar modul în care personalul PNI îi tratează pe rezidenți.
Înregistrare 1: Două asistente discută pe coridor.
Bogomolov, bărbatul menționat în conversație, este un mare (rezidenții PNI dezvoltă adesea obezitate din cauza dozelor mari de neuroleptice prescrise tuturor).
Asistenta-1: Bogomolov zace acolo, pe moarte, se plânge de dureri de cap. Poate că o să moară. Așa sper.
Asistenta-2: Tania, hai…
A-1: Chiar dacă moare, tot nu o să-l putem coborî la parter.
A-2: râde tare.
A-1: Lucram în aripa dreaptă și îi chemăm la masă: „Primul schimb! Ora mesei!”. Și stăm în coridor, privindu-l pe Bogomolov cum se clatină. Și acolo era o găleată, și se pare că cineva vărsase apa. Și a picat în baltă! Și zace acolo.
A-2: Aah… Tania…
A-1: Și noi, la unison: Cazi mort.
A-2: Tania, de ce spui astfel de lucruri?
A-1: Pentru că oricum nu o să-l putem coborî la parter. Cu toate acestea, când vine ambulanța să ridice o persoană decedată, întotdeauna au însoțitori bărbați care să ajute la mutarea corpului! Dar s-a ridicat, mulțumim lui Dumnezeu, nu și-a rupt nimic….
Înregistrare 2: Biroul asistentei șefe
Angajat-1: Este patru și jumătate! De ce te plimbi pe aici?! STREKALOV! MUTĂ-TE DE LA FEREASTRĂ REPEDE! Alungați-l pe Streakalov de la fereastră, repede. Nu vă trimite nimeni niciunde, doar la nebuni. Pot să aranjez asta… IEȘIȚI DE AICI! Petrov! Nu ai fumat de trei săptămâni. TREI SĂPTĂMÂNI, PETROV! Cistiakov! Ieși din sala de mese! Alungă-l pe Cistiakov de acolo!… Te strâng acum, îți tai capul cu un bisturiu. Închideți toate ușile!
Angajat 2- Asigurați-vă că nu mai strigă în sala de mese, văd că Larisa Sergheevna strigă la rezidenți.
A-1: (cu o voce blândă) Da, le voi spune.
A-2: Bine, plec.
A-1: Ieși afară. Dacă te apropii din nou, nu vei mai păși aici. Închide ușa. IEȘI DE AICI! Idiot prost! Nu te plimba pe aici, mă deranjezi!”
Medicii și asistentele competente tind să evite să lucreze acolo. Ocazional, reușesc să atragă profesioniști medicali capabili, dar aceștia fie pleacă, fie suferă un declin.
„Doctorii sunt cei mai de temut aici”
Vorbim cu Marina Sergheevna la telefon. Ea mă roagă să nu-i menționez numele real sau orașul în care se află PNI-ul ei, invocând experiența sa anterioară cu plângerile care i-au adus o lună într-un spital psihiatric.
„Protecția legală nu funcționează aici”, suspină femeia. „Imediat încep să te intimideze cu salonul închis sau să scrie ceva în dosarul tău și să te trimită la ‘nebuni’. ‘Salonul închis’ este un etaj în care locuiesc pacienți grav bolnavi, iar pe cei considerați neascultători îi transferă acolo. Doctorii ne pedepsesc. Fiecare psihiatru nou încearcă mai întâi să ne arate atenție, dar în cele din urmă devine în slujba directorului. Doctorii sunt cei mai de temut aici. Ce facem aici toată ziua? Nimic. Zăcem în paturi, dormim sau ne uităm la televizor. De trei ori pe zi putem să mergem în curte să fumăm”.
Marina Sergheevna pornește camera telefonului și merge în tăcere prin coridor spre vestiar. Coridorul seamănă cu unul de spital, iar o femeie într-o cămașă colorată se vede ștergând podeaua. Nu este o femeie de serviciu, ci un alt „beneficiar al serviciilor sociale”. În vestiar, Marina Sergheevna arată un umeraș cu jachete și un raft cu încălțăminte neagră – adidași și cizme: „Aici sunt 70 de persoane în sală. După cum puteți vedea, sunt cam 20 de jachete și în jur de 30 de perechi de pantofi”.
Ea apropie de cameră o pereche de adidași negri. Este evident că sunt uzați.
„Oricine poate purta orice pereche. Nu există proprietate. Jachetele au etichete, dar cine le va citi aici? Nu toată lumea poate citi…”. Direct lângă încălțăminte este o cutie cu pălării, aproximativ zece la număr. Fiecare are pete albe, care seamănă fie cu excremente de păsări, fie cu saliva. Pălăriile sunt de asemenea împărțite, explică interlocutoarea mea.
„Am propriul meu sacou și propriii mei pantofi; ne-au dat un dulap, unul pentru șase persoane. Dar jumătate dintre rezidenții de pe acest etaj trebuie să împartă totul, de la chiloți la ciorapi. Uneori ne dau încălțăminte individuală tuturor, de obicei când vine un inspector sau ceva similar. Dar achiziționează încălțăminte chinezească foarte strâmtă, pentru adolescenți. Am purtat odată ceea ce ne-au dat ei și mi-au sângerat degetele de la picioare. Pot fi furate obiectele personale?! Da, desigur – atât de către rezidenți, cât și de către asistente. Furtul este ceva obișnuit aici. Uneori ne cer să ștergem podelele; nu refuz, de dragul varietății. Așa că ștergeam podelele în sala de mese, iar distribuitorul trata o asistentă cu carne, iar carnea era de pe mesele noastre. Și ea zice: ‘Să aruncăm carnea asta pe acești pacienți grăsuți? Carne de bună calitate… Departamentul a impus o nouă dietă, și acum sunt îndreptățiți să primească carne, se pare. Inițial nu le dădeam nimic. Apoi au prins ideea. Așa că acum le dau jumătate. În ceea ce-i privește pe cei care ar trebui să primească carne tocată, am luat puțină carne și am împărțit-o la cei trei. Dacă nu le dai nimic, dai de necaz. Mai bine să le dai jumătate. Dacă au mirosit-o, au văzut-o, trebuie să o fi mâncat!’. Și amândouă au râs”.
„Îmi amintesc când o asistentă a ucis un băiat”
Olga a locuit în mai multe case de copii și instituții pentru persoane cu dizabilități din naștere. Ea suferă de paralizie cerebrală (CP). Acum are 29 de ani și locuiește într-un PNI. Vârsta medie a celorlalți rezidenți ai săi este în jur de 60 de ani.
„Am fost în aproximativ șase case de copii; nu știu numele lor, m-au luat pur și simplu și apoi m-au dat mai departe. Cu toate acestea, îmi amintesc multe alte lucruri! Îmi amintesc când o asistentă a ucis un băiat, Sașa Iaroșciuk. Avea în jur de patru ani, plângea constant, o deranja când dormea… L-a bătut rău de tot… Toți am auzit, și a doua zi dimineața a dispărut. Obișnuiam să țip și eu noaptea. Îmi amintesc când aveam în jur de cinci ani, eram lăsată singură în infirmerie. Când se stingea lumina, începeam să mă panichez. O dădacă i-a rupt piciorul unui băiat când îi schimba scutecul. Doar că nu existau scutece atunci; foloseau un ștergar, îl legau cu o basma și îl fixau pe spate. Așa i-a rupt piciorul când îl schimba. În ceea ce mă privește, mă puneau pe ștergare murdare. Ei adunau un morman, și eu urinam pe ele. Dar dacă o făceam în pat, mă loveau. Îmi amintesc cum trebuia să dormim sub pături subțiri, cu fereastra deschisă, neputând să dormim din cauza frigului. Și când nu puteam să dormim, eram pedepsiți pentru că țineam ochii deschiși. Mă trezeam mai devreme decât ceilalâi, alunecam de pe pat, urinam pe ștergare, și mă târam în sala de joacă să îmi pun ciorapi. Aveam cam o oră la dispoziție. Mai târziu, aduceau o chiuvetă în sala de joacă, și ne spălam cu toții acolo, cu nasuri care curgeau și salivă, toți în aceeași chiuvetă. Și o singură cană pentru toată lumea să ne spălăm dinții. Îmi amintesc cum aproape îmi ciocăneau dinții cu lingură când mă hrăneau”.
Ideal, Olga ar avea nevoie de terapie pe termen lung, dar cel mai probabil nu va primi niciodată ajutor de la un psihoterapeut, deoarece nu există niciunul în PNI. Acum, Olga spune că totul este bine cu ea pentru că nu creează probleme personalului.
„Nu are sens să mă plâng. Lucrul principal este să fiu dusă la toaletă. Sunt două schimburi, doi îngrijitori pentru 20 de pacienți imobilizați la pat. Un schimb este bun; asistentele mă duc la toaletă, dar celălalt nu are chef; spun că sunt prea grea, așa că îmi pun scutec. Am dreptul la două pe zi. Suntem două în cameră: eu și o bătrână cu demență. Ea nu înțelege nimic și doar își sfâșie scutecul. Nu ies niciodată afară; ar trebui să folosească liftul pentru a mă coborî, dar toată lumea este prea ocupată. Odată m-au dus în curte și m-au lăsat acolo. Și apoi au venit câinii. Doamne, a fost atât de înfricoșător: stăteam singură în scaunul cu rotile și nu era nimeni în jur. Dar de cele mai multe ori nimeni nu mă deranjează cu adevărat. Nu provoc probleme, citesc, mă uit la filme. Da, pot să citesc; un voluntar m-a învățat, nu existau școli pentru oameni ca mine. Uneori, bătrânii noștri fac gălăgie, dar mor repede. Întotdeauna moare cineva aici”.
Care sunt problemele cu noua lege?
Legea privind asistența psihiatrică și garanțiile a fost adoptată în 1992 și era progresistă la acea vreme. Pe atunci, era recunoscută existența psihiatriei punitive, iar printre psihiatri existau medici activiști care doreau să construiască sistemul într-un mod diferit. Cu toate acestea, în iulie 2023, Duma de Stat a adoptat amendamente care au modificat semnificativ legea într-un mod convenabil pentru medici și sistem în ansamblu.
De exemplu, Articolul 37 era destul de concis înainte:
- „Pacienții au de asemenea următoarele drepturi care pot fi limitate la recomandarea medicului curant de șeful secției sau de medicul șef, în interesul sănătății sau siguranței pacienților, precum și în interesul sănătății sau siguranței altora: de a corespunda fără cenzură; de a primi și trimite colete, pachete și transferuri de bani; de a folosi telefonul; de a primi vizitatori; de a avea și achiziționa necesități de bază, de a folosi propria îmbrăcăminte”.
Cu amendamentele, arată altfel:
- „În interesul sănătății sau siguranței pacienților, precum și în interesul sănătății sau siguranței altora, pe baza deciziei luate de șeful secției sau de medicul șef, la recomandarea medicului curant, pacientului i se pot restricționa temporar următoarele drepturi…” – și apoi aceeași listă, dar foarte extinsă.
Acum este posibil să:
- să fie limitat cercul de persoane cu care pacientul poate comunica.
- să-i fie ignorată confidențialitatea conversațiilor.
- să-i fie redusă durata întâlnirilor cu vizitatorii.
De asemenea, anterior, o persoană putea fi externată dintr-un spital psihiatric pe baza deciziei unei comisii medicale. Acest lucru era stipulat în Articolul 44, „Transfer și externare…”. Medicii luau în considerare dacă o persoană putea trăi independent, dacă exista cineva să aibă grijă de ea în apropiere.
Acum, acest articol este completat cu un paragraf lung despre înființarea unei alte comisii, care va fi responsabilă pentru admitere, externare și chiar externare temporară acasă sau într-un sanatoriu. Aceasta va decide și „transferul sau refuzul transferului la o altă instituție de îngrijire socială”. Acest lucru va spori complexitatea pentru o persoană care dorește să se mute în unul dintre proiectele de locuire asistată non-guvernamentale care încep să apară în Rusia.
Ei bine, și amendamentul cel mai răsunător a fost declararea ineficacității Articolului 38 referitor la înființarea unui serviciu de stat pentru protecția drepturilor pacienților psihiatrici. Motivul a fost că statul nu a reușit să înființeze acest serviciu din 1992.
„Ni s-a spus întotdeauna că Comisiile de Monitorizare Publică (CMP) sunt suficiente”, spune avocatul Alexandr. „Dar asta nu e adevărat: CMP vizitează doar închisori și centre de detenție; ei nici măcar nu merg în spitalele psihiatrice, unde oamenii sunt sub tratament obligatoriu. Ei nu au vizitat niciodată spitale psihiatrice obișnuite sau PNI-urile! Cu toate acestea, în ultimii ani, PNI-urile au fost reorganizate, au apărut diverse mișcări și proiecte publice și au început să apară servicii pentru protecția drepturilor pacienților, în special în Nijni Novgorod și Moscova.
S-au ocupat de plângeri referitoare la incapacitarea ilegală și transferurile ilegale între diferite PNI-uri. Au fost implicați psihiatri independenți pentru intervenții de remediere în funcție de necesități, ceea ce a dus la apariția grupurilor de apărare a drepturilor pacienților. Astfel, inițiativa a început la nivel de bază, arătând necesitatea unei instituții guvernamentale pentru protejarea drepturilor pacienților. Cu toate acestea, în mod neașteptat, Articolul 38 al Legii a fost complet revocat. Mai mult, Articolul 46 introduce o prevedere în care protejarea drepturilor este acum un efort colectiv care implică diverse entități, inclusiv CMP-uri și profesioniști din domeniul juridic. Însă toate aceste entități trebuie să-și alinieze inspecțiile cu instituțiile în cauză”.
Există două tendințe evidente. Sistemul de servicii sociale din Rusia trece printr-o reformă destul de instabilă. A apărut un sistem de îngrijire pe termen lung, care cuprinde conceptele de „locuințe asistate” și „angajare asistată”. Toate acestea sunt stabilite legislativ, cu proiecte-pilot în desfășurare și numeroase acte normative în curs de dezvoltare pentru a reglementa și asigura finanțarea de stat pentru aceste inițiative. Cu toate acestea, în ceea ce privește sistemul de sănătate mentală, el se află într-o stare de dezordine completă, marcată de degradare și regres. Acest lucru împiedică semnificativ schimbările în instituțiile de îngrijire rezidențială.
Într-adevăr, recent, cu ajutorul activiștilor și al persoanelor cu conștiință civică, sistemul de îngrijire rezidențială a început să se îndrepte către o abordare mai umană. În multe regiuni s-au înființat „apartamente de pregătire”, în care persoanele din instituțiile de îngrijire psihoneurologică puteau dobândi cunoștințe de bază și se puteau pregăti pentru viața independentă. Există și proiecte care se concentrează pe locuințe asistate, în care oamenii locuiesc în apartamente sau case mici de grup, cu 3-4 persoane, însoțiți de un asistent social care îi sprijină în viața de zi cu zi și îi ajută să ajungă la locul de muncă.
Avocații prezintă toate acestea ca pe o alternativă umană la PNI-uri, permițând individului sau tutorelui/părintelui să aleagă dacă vor să fie într-o instituție de îngrijire rezidențială sau să opteze pentru locuințe asistate. Această abordare ar fi trebuit să încurajeze schimbări pozitive în instituțiile de îngrijire – pentru a face față competiției din partea locuințelor asistate, instituțiile de îngrijire rezidențială trebuiau să se îmbunătățească, deoarece oamenii sunt o sursă de finanțare. Cu toate acestea, sistemul pare să fi optat în schimb pentru o restructurare completă și o anihilare.
„Pare că această repriză de schimbări în sfera protecției sociale vizează activiștii și persoanele publice”, spune un avocat. „Cei care susțin menținerea sistemului instituțional închis au realizat că astfel de schimbări nu le sunt în interes. Prin urmare, se strânge șurubul. Acum, potrivit noilor amendamente la Lege, pentru a părăsi instituția trebuie să treci nu printr-o singură comisie, ci prin două. Procedura de externare din instituție, plecările temporare și transferurile către alte organizații au fost complet modificate, și asta în rău, din perspectiva pacientului. Se pare că oamenii sunt noul bun de consum”.
Într-adevăr, pe lângă faptul că PNI-urile primesc 75% din pensiile rezidenților, un flux continuu de bani intră în aceste instituții: salarii, mese, echipamente. Potrivit calculelor efectuate de Școala Superioară de Economie, costul pe rezident într-un PNI este în medie de 44.800 de ruble (461 de dolari) pe lună. Prin urmare, „eliberarea” oamenilor din sistem înseamnă pierdere de bani – și dacă pacienții pleacă către organizații create de ONG-uri, banii îi vor urma acolo. Prin urmare, plângerile ar trebui să rămână fără răspuns.
„Vedem încălcări, dar nu putem ajuta”
În ultimii 15 ani, atât organizațiile neguvernamentale, cât și voluntarii s-au luptat pentru a deschide PNI-urile inspecției. Ei au fost cei care au scos la iveală încălcările drepturilor rezidenților. Acum înțeleg că abolirea serviciului de protecție a drepturilor indică faptul că guvernul nu înțelege deloc această idee. Nu vede niciun fel de încălcare a drepturilor în PNI-uri, începând cu absența lenjeriei intime.
„Li se dau chiloți dintr-un stoc comun și sunt confecționați parcă din sac de iută”, spune voluntara Natalia, care vizitează una dintre instituții pentru a petrece timp cu rezidenții.
„Majoritatea femeilor abia au sutiene. Dacă vreuna are așa ceva, înseamnă că a avut ocazia să-l cumpere. În rest, totul este la comun. Dar asta nu-i deranjează. Majoritatea rezidenților PNI provin din orfelinate, iar totul era comun acolo, așa că nu au simț de ‘al meu’ sau ‘al tău’. Nici nu au un simț al ‘propriului corp’, pentru că granițele lor au fost încălcate de la naștere, încă din copilărie. Ei nu înțeleg că cineva are ‘un corp propriu’; și acesta este, de asemenea, comun. Venim să petrecem timp cu ei, și o fată începe să-și povestească experiența: ‘M-au tras înăuntru pentru avort de multe ori, în cele din urmă, mi-au pus un sterilet! Au spus că nu voi mai rămâne gravidă.’ Aduc autobuze întregi cu ele pentru avorturi la spital”.
La fel ca în cazul PNI-urilor, nici aici nu există înțelegere despre ‘drepturi’. De exemplu, îngrijitoarea R. se comportă ca un CEO. Ea aproape că poate îndese pastile pe gâtul unei persoane. Ea țipă, lovește persoanele în vârstă. Și nu am unde să merg să depun o plângere împotriva ei, pentru că în interiorul PNI-ului, totul se rezolvă în defavoarea rezidenților. Vedem încălcări, dar nu putem ajuta. Dacă scriu o plângere despre această persoană, spunând că a lovit un pacient, pacientul va fi injectat cu Clopixol [un neuroleptic antipsihotic – n. The Insider] chiar a doua zi, iar această doamnă nu va suporta consecințele. Am sfătuit o femeie să scrie o plângere către medicul șef despre această îngrijitoare care a lovit-o, și ea mi-a urmat sfatul. Așa că i-au luat acestei femei posibilitatea de a solicita restabilirea capacității legale timp de un an. Așa a pedepsit-o medicul…”.
„Există un serviciu social și legal în PNI”, spune voluntarul Andrei. „Dar ei nu lucrează pentru a proteja rezidenții. Acum depunem documente pentru un tânăr pentru a-i fi restabilită capacitatea legală. Aproape toată lumea din PNI este lipsită de capacitatea legală pentru confortul instituirii tutelei asupra lor. Directorul PNI devine întotdeauna tutorele, indiferent dacă sunt 100 sau 1000 de persoane acolo. Așa că acest tânăr scrie o declarație, se internează singur într-un spital de psihiatrie pentru 21 de zile, obține raportul experților, și apoi trebuie să meargă în instanță cu toate aceste documente. O persoană lipsită de capacitate legală nu se poate apăra singură în instanță. Sunt doar un voluntar. Nu am drepturi de a-l ajuta să se reprezinte singur în instanță. Un avocat din această instituție merge la instanță cu el. Și în instanță, nici măcar nu îl lasă pe tip să vorbească pentru a explica de ce are nevoie de capacitate legală. Propriul lui avocat nu l-a lăsat să spună un cuvânt în propria apărare. Dar tipul vroia să spună că într-adevăr voia să se mute într-o locuință asistată, să-și găsească un loc de muncă, să călătorească singur în oraș. Este o persoană complet rațională, și avea planuri foarte simple. Are doar 36 de ani. Dar instanța a decis să îi respingă cererea și să îl lase în PNI. După toate astea, îl mai poți numi avocat pe avocatul ăla?”.
„Serviciile din aceste instituții sunt mai interesate să îi țină pe toți în camere și să se asigure că nimeni nu se uită afară”, este de acord Natalia. „Încă nu putem ajunge în secțiile de îngrijire paliativă. Am vrea să facem plimbări cu oamenii care stau acolo, dar toți sunt în spatele gratiilor. Și etajele ‘închise’? Cine știe ce se întâmplă acolo? Și oamenii nu pot să se plângă pentru că există multe modalități de pedeapsă. Doctorii de acolo administrează neuroleptice în mod liber, chiar ca formă de pedeapsă. Nu știi ce îți dau, și nu poți refuza – îți bagă pe gât cu forța. O cunoșteam foarte bine pe o fată de acolo, dar odată au acuzat-o că a încercat să se sinucidă, au dus-o la etajul ‘închis’ și au drogat-o atât de mult încât acum nu mă mai recunoaște. Sau există o altă formă de pedeapsă: am auzit cum o îngrijitoare i-a spus unei persoane imobilizate la pat: ‘Te comporți prost, așa că voluntarul tău nu va avea voie să te vadă!’. Apoi a ieșit din salon și a spus cu voce dulce: ‘Oh, Jenia a refuzat să iasă la plimbare cu tine! Nu se simte bine.’ Eu spun, ‘Dar am auzit de fapt…’. Refuzul accesului voluntarilor este un subiect foarte sensibil. Ne pedepsesc. Vin acasă și plâng mult după astfel de evenimente…”.
Când Niuta Federmesser, directorul Fundației Vera, care cunoaște destul de bine, din interior, sistemul PNI-urilor, s-a adresat deputaților din Duma, a vărsat și ea lacrimi în public pentru prima dată. Ea le-a cerut ca „din decență” să nu modifice Legea: „Se adoptă legi absolut nebunești pentru că dumneqavoastră credeți că ele nu vă vor afecta pe dumneavoastră și pe familiile dumneavoastră. Mi-e foarte rușine de această Dumă, extrem de rușine. <…> Fiecare dintre dumneavoastră este un laș, fiecare dintre dumneavoastră”. >>
