Europei de Vest i-a mers atât de bine după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial încât diverși politicieni din multe țări ca și o parte a publicului și-au putut permite încă din secunda doi să se plângă din orice și, mai ales, să se joace cu focul care, sub niciun pretext, nu ar mai fi trebuit trezit.
În cazul particular al Franței, s-au jucat:
- Cu focul cochetării de cafenea, dar nu numai la cafenea, cu ideologiile totalitare.
- Cu focul diluării amintirilor crâncene despre ceea ce respectivele ideologii tocmai semănaseră pe continent.
- Cu focul ignorării și al ignoranței privitoare la ravagiile pe care ideologia totalitară continua să le facă, în timp real, în estul continentului, dar și pe „mini-continentul” chinez.
- Cu focul sădirii în rândul generațiilor viitoare a unei amnezii șic care, în timp, nu putea decât să tot producă și să tot ocrotească nostalgii aberante.
- În fine, cu focul reducționismului și al relativismului de peșteră, aplicate ajutorului indubitabil, uriaș, vital pe care Europa l-a primit de peste Ocean, în primele două războaie mondiale, dar și după cel de-al doilea.
Franța este o țară superbă, o minune culturală, o democrație funcțională, o economie prosperă, (încă) un stâlp al Europei unite, pașnice și a bunăstării. Franța este azi astfel pentru că s-a numărat printre beneficiarii mărinimoaselor acte de binefacere al istoriei celei de-a doua jumătăți de secol XX. A fost ajutată să scape de ocupația nazistă, s-a putut bucura de ținerea la distanță a instalării comunismului, a fost prinsă în Planul Marshall, a fost cooptată sub umbrela de securitate a NATO, a beneficiat de pe urma îmblânzirii vecinului german, i s-a deschis un nou drum nu doar spre bunăstare, ci și spre influența politică și economică pe continent, iar nu oricum, ci în calitate de motor principal, unul dintre cele două, pe lângă cel german.
Dar tot Franța este țara în care:
- Extrema dreaptă a supraviețuit după război, machiindu-se puțin și permițându-și să spere, în următoarele opt decenii.
- Comunismul și la „lutte ouvrière” au rămas atrăgătoare și romantice, formând extrema stângă. În secolul XXI, în Franța există pe mai departe un Partid Comunist Francez, iar secera și ciocanul, de atâta tristă amintire în țări ca România, zâmbesc relaxate pe afișe electorale. Dar cochetarea cu comunismul, în Franța, nu se rezumă la acest adăpost, PCF. Fanii și politicienii săi s-au răspândit în multiple direcții, colonizând buzunare neverosimil de largi ale vieții politice, dând naștere unor partide care, deși nu conțin termenul „comunist” în titulatură, nici nu sunt mai puțin „deschise” spre orizonturile roșii.
- Maoismul și troțkismul nu au rezonanța macabră pe care o merită, ci mai degrabă una de caviar și café allongé. Asemenea curente, în numele cărora s-au săvârșit crime în masă pe mai multe continente și sub flamura cărora țări întregi au cunoscut fie războaie civile, fie subdezvoltare, fie ambele, au încă un parfum cochet în anumite unghere ale societății și politicii franceze.
Desigur, partea bună este că, în tot acest timp, majoritatea a avut anticorpi mai puternici și suficienți, astfel încât să nu cedeze suprafețe critice de teren. Însă la fel de adevărat este și faptul că acea majoritate tinde cumva să se subțieze. În Franța, mărturie că aceste procese nu sunt deloc ficțiune și merg înainte sfidând binele care i s-a întâmplat acestei țări în ultimii 80 de ani, sunt însăși prezența în prim-plan, prestația și performanța din ultima vreme a unor personaje precum Marine Le Pen și Jean Luc-Mélenchon. Și nu amintim aici decât vârfurile cele mai „populare” ale acestei categorii de resursă umană cu viziuni și proiecte aberante istoric.
Umbra tot mai amenințătoare a unor asemenea politicieni proiectează o reală stare de spirit care vorbește de la sine despre o pierdere tot mai accentuată a contactului unei părți din populație cu istoria recentă, cu urmările ei și cu viitorul pe care-l poate aduce ignorarea și sfidarea ei la infinit.
Alegerile legislative din 2022 spun povestea pe șleau: de la ciclu la ciclu, apatia electoratului se accentuează vizibil, iar ofertele electorale din ambele extreme ale spectrului politic sunt reprezentate la vârf. La prezidențialele din aprilie, extrema dreaptă a dat emoții până în ultima clipă. La legislativele din iunie, frontul acesta a fost ocupat de extrema stângă. Grăitoare diviziune a muncii! Absenteismul la vot e combustibilul cel mai prețios cu care s-au realimentat copios cele două rezervoare politice de subminare a istoriei, prezentului și viitorului.
Marine Le Pen și extrema dreaptă au ratat anul acesta Palatul Élysée, dar cine știe ce poate aduce următorul episod electoral prezidențial de la Paris? Spre deosebire de steaua pitică, Eric Zemmour, Le Pen e tenace, partidul crește, stânga și dreapta tradiționale sunt în prag de aneantizare, Macron nu mai poate candida și rămâne de văzut dacă moștenitorul său va fi un animal politic de calibru similar și dacă construcția politică de la centru va fi suficient de inovatoare și pentru „geografia” de peste cinci ani.
Pentru legislative, Jean Luc Mélenchon și extrema stângă au reușit minunea de a se afirma „sublim”. Reprezentase deja înaintea votului final o victorie în sine și totodată un semnal de alarmă asurzitor asupra erodării simțului istoriei în rândul a destui francezi, simplul fapt că Mélenchon și extrema stângă putuseră amenința în mod real majoritatea din Adunarea Națională și că putuseră proiecta umbra unui necunoscut pervers asupra mersului țării.
Las, pe final, două ziceri elocvente despre Jean-Luc Mélenchon, anti-starul momentului pentru legislativele franceze și pentru speranțele de bun simț, tulburate până în ultima clipă, de a nu ne trezi cu o nouă complicație grea pe continent și în lume:
- „Voi spune un lucru răutăcios. Odată troțkist, întotdeauna troțkist. Știți, a făcut parte din cea mai stupidă sectă: OCI (Organisation communiste internationaliste – n.r.). Există oameni care poate că au fost puțin proști în tinerețe. I se poate întâmpla oricui, chiar și mie. Dar el nu s-a schimbat. Este blocat în aceeași structură mentală. (…) Mélenchon are o viziune autoritară asupra vieții și politicii. (…) Este blocat în anii 1930. (…) Un Mélenchon la putere, i-ar băga pe toți Mélenchonii la pușcărie (…)”. – Daniel Cohn-Bendit, în 2016
- „Jean-Luc Mélenchon îi iubește pe cei care rezistă opresiunii. Dar cu o condiție: ca opresorul să aparțină la ceea ce el numește „lagărul atlantist” (Statele Unite și aliații săi). Orice protest împotriva galaxiei „imperiului nord-american” este pe deplin justificat, fie că este vorba de revoluția chavistă sau de rezistența palestiniană. Pe de altă parte, cea mai mică provocare împotriva Rusiei sau Chinei este considerată ilegitimă. Candidatul lui La France insoumise se aliniază apoi fără ezitare de partea celui mai puternic și nu ezită să-i înfățișeze pe rebeli ca agenți ai marelui și răului căpcăun american”. – Ursula Gauthier, în 2017, într-un text din l’OBS
E tot mai limpede că șansa ca personaje de tipul Mélenchon și Le Pen să nu se mai bucure de succesul pe care l-au avut (succes care nu poate însemna nimic mai puțin decât resuscitarea demonilor istoriei) nu rezidă neapărat în logică sau într-o minimă cunoaștere a propriei istorii. La drept vorbind, nu se poate spune că în Franța accesul la aceste două instrumente le e îngrădit cetățenilor. Prin urmare, în ce altceva s-ar ascunde totuși o astfel de șansă? Răspunsul cu siguranță e complex, lung și tangent la contradicțiile naturale cuibărite în mintea omului. Dar o frântură poate fi identificată: șansa ca astfel de personaje să nu mai aibă tracțiunea pe care o au rezidă în confruntarea societății cu șocuri suficient de grotești încât să-i trezească simțurile amorțite.
Și e valabil nu doar în Franța, ci peste tot în partea de lume care cunoaște măcar o relativă așezare și bunăstare, dar care uită și ignoră tot mai mult. Problema cu șocul suficient de grotesc de care atârnă șansa redeșteptării e tocmai că nu poate fi considerat o șansă. Cel puțin nu pentru generația sau generațiile care au a pătimi de pe urma lui.
Emmanuel Macron caută o majoritate în Parlament, pentru al doilea mandat de cinci ani
