Mulțumim, tovarășe Putin! Invazia rusă în Ucraina poate omorî și conflictele înghețate create de ruși

Foto: Laurențiu Mihu / Sursa: Digi24

Cu 8 zile înaintea zorilor în care armata rusă a invadat teritoriul ucrainean, ambasadorul Rusiei la Uniunea Europeană făcea un exercițiul de sarcasm, altfel atât de specific Moscovei atunci când trebuie să-și mintă urgent și credibil interlocutorii: „În ceea ce priveşte Rusia, pot să vă asigur că miercurea aceasta nu va fi niciun atac. Nu va exista nicio escaladare săptămâna viitoare, nici în săptămâna următoare, nici luna viitoare”, declara Vladimir Cijov, într-o zi de miercuri.

Era 16 februarie, data probabilă a invaziei ruse, conform avertismentelor venite anterior de la Washington. Ambasadorul Cijov a mințit, așadar, urgent și credibil. În acea zi de miercuri, în care s-a adresat lumii, nu a existat „niciun atac, iar „în săptămâna următoare” nu a existat „nicio escaladare”, ci de-a dreptul o invadare. Și nu-l poți acuza că a mințit nici pe celălalt palier, atâta vreme cât agresiunea armată din Ucraina a debutat într-o zi de joi, iar nu într-o zi de miercuri. Însă partea luminoasă a relației Kremlinului cu Adevărul se oprește aici, în acest no man’s land al retoricii contorsioniste a diplomației ruse, în care Moscova își lasă loc și de întors, și de mers înainte.

Pe fond, problema nu ține atât de faptul că diplomații ruși sunt formați să mintă ca un KGB-ist de teren, iar în acest sens să își creeze spații de joc în care să poată învârti cuvântul și silogismul după modelul cămătarilor din mafia rusă, ci că acest no man’s land al retoricii diplomatice are, în cazul Rusiei, și un echivalent militar: conflictul înghețat.

Conflictul înghețat – un spațiu de joc pervers, pe care Rusia îl creează prin dreptul forței, apoi îl gestionează, decenii la rând, pastișând forța dreptului. Cronologia e simplă: întâi intră tancurile, apoi diplomații de tipul Cijov, Kozak, etc. Atât de pervers devine totul, încât, cu timpul, mizând pe slăbiciunile memoriei și lipsa de apetit a terților pentru disconfort, chiar tancul rămâne pe fundal, cu proiectilul pe țeavă, se instalează impresia generală că totul e un balet diplomatic, un univers al normelor, al acordurilor de etapă, înțelegerilor sectoriale. Așa se face că, un spațiu eminamente militar, conflictul înghețat, e transformat, pe nesimțite, într-un spațiu al „dialogului”. Iar Moscova, cea care crease conflictul înghețat, se așează la masa tratativelor din postura oficială de arbitru și cea informală de end-user.

În ultimii 30 de ani, Kremlinul și-a creat astfel de spații de manevră în puncte strategice de pe harta nesătulei sale sfere de influență: Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, mai recent Donețk și Lugansk. Episodul celor 44 de zile de foc din Nagorno-Karabah, din 2020, este elocvent din perspectiva urmărilor pe termen lung și al incandescenței latente a ceva ce păruse că e congelat. Iar mai aproape de zilele noastre, amenajarea conflictului înghețat în Donbas ilustrează un singur adevăr: că răul care pândește poate fi chiar mai mare decât cel manifestat în secvența Nagorno-Karabah 2020.

După cum am scris în numeroase rânduri, înainte, și după startul invaziei ruse din Ucraina, Vladimir Putin a creat un moment geopolitic uriaș, care pune la lucru noi procese, le accelerează pe unele manifestate până acum la foc mic și, din perspectiva conflictului înghețat, sugerează chiar o rezolvare, ridicând două întrebări: una privește trecutul, alta viitorul, însă le leagă prezentul.

  1. TRECUTUL. Ar fi fost posibilă intervenția violentă, dar stângace și falimentară, a Rusiei în Ucraina de azi, dacă nu ar fi existat această rețea de conflicte înghețate.
  2. VIITORUL. Este agresiunea armată asupra Ucrainei de natură să reprezinte un pericol existențial pentru acest instrument barbar de ținere în șah a unor popoare mai mici, doar pe considerentul că Rusia e mare și face cum vrea?

Pentru civilii și militarii deja morți în invazia din Ucraina, pentru cei care vor mai sfârși în această țară, pe altarul samavolniciei președintelui rus, ca și pentru toți moldovenii, georgienii și ucrainenii din Donbas, secerați de intervenția rusă, la vremea creării conflictului înghețat din țările lor, întrebările astea nu mai au suflu, sunt castrate de noimă.

Chiar și așa, niciodată nu este prea târziu să fie ridicate, deși este la fel de adevărat că le formulezi degeaba în absența unor circumstanțe externe prielnice. Or, invazia din Ucraina e primul moment cu adevărat propice, din 1990 încoace, pentru ca populațiile din zonele respective împreună cu comunitatea internațională să își imagineze un viitor tangibil fără conflictele înghețate presărate de ruși. Dacă sprijinul militar, economic și politic internațional, pentru Ucraina, continuă în ritmul la care asistăm, consecința logică va fi o Rusie tot mai slăbită. Acest lucru se va manifesta deopotrivă pe plan intern și internațional, iar statutul de paria pe care Rusia l-a primit e unul din care nu ieși multă vreme după ce ai început să dai semne credibile și palpabile de îndreptare. Iar Rusia lui Putin e în acest moment foarte departe de un asemenea stadiu.

Să le luăm pe rând.

Înclin să cred că, la Kremlin, cu toată lipsa de sănătate mintală pe care o poți bănui la Putin, printre alte handicapuri morale și operative pe care regimul în ansamblu de la Moscova le trădează, decizia atacării frontale a Ucrainei s-ar fi luat mult mai greu în lipsa rețelei de conflicte înghețate, din punctele de pe hartă amintite mai sus. Este foarte probabil că existența acelor conflicte latente au oferit minților întunecate de la Kremlin, servicii și din Ministerul rus al Apărării un punct prețios de sprijin, având în vedere că un conflict înghețat este un spațiu pe care sunt prezente elemente ale armatei și serviciilor de informații ruse, ca și milițiile locale aferente, înființate și coordonate tot de Moscova. Toate acestea le-au oferit factorilor de decizie ruși o încredere exagerată de sine. Totodată, cealaltă dimensiune specifică a conflictului înghețat (narațiunea potrivit căreia există acolo o populație rusofonă sau rusă de-a dreptul – mulți locuitori din aceste spații au primit pașapoarte rusești – care trebuie apărată) a conferit Moscovei un damf de legitimitate. O legitimitate care, deși fantomatică, s-a bucurat, s-o recunoaștem, de pasivitatea implicit complice a comunității internaționale, în toți acești ani.

Îmi este greu să cred, urmărind poziționările actorilor internaționali față de invazia din Ucraina, că nu s-au cristalizat revelații interesante, în cancelariile-cheie, pe tema rolului conflictului înghețat în procesul de luare a deciziilor și în imaginarul revizionist al Rusiei lui Putin. Și mai mizez pe faptul că niște calcule simple i-au arătat întregii lumi că ar fi fost mult mai ieftin ca Rusiei să i se fi dat peste degete la momentul oportun, decât să investești acum în a o secera de la genunchi. Bine măcar că se petrece această a doua intervenție!

Nu în ultimul rând, ar fi destul de straniu ca definiția post-invazie a stabilității, în regiune, să nu dedice un capitol rezonabil desființării acestor puncte de presiune, care sunt conflictele înghețate din Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Donețk și Lugansk.

Mai mult, ne aflăm într-un moment în care Ucraina ar comite o eroare monumentală să se oprească prematur din tentativa de cauterizare a prezenței ruse pe teritoriul său, în politica și în economia sa. Or, în aceste condiții, Occidentul are ocazia rarissimă de a împinge Rusia înapoi acasă de pe teritoriile în speță, pe care le feliase cu forța, folosindu-se de un proxy extrem de motivat – Ucraina – pe care trebuie să îl sprijine doar tehnic, cu intelligence și financiar. Având în vedere presiunea și gesturile inclusiv simbolice (vezi semnarea, luni, de către președintele Zelenski a unei așa-zise cereri oficiale de aderare la UE) pe care Ucraina le face, îmi este destul de clar că, spre deosebire de 2014, Kievul cu greu se va mai mulțumi cu puțin. Totodată, există argumente rezonabile că și Occidentul a înțeles perfect momentul, anume, că poate să își extindă masiv în regiune influența de soft și hard power. Iar dacă a înțeles asta, va avea puține motive să nu meargă destul de departe cu criza ruso-ucraineană. Deja apar imagini cu cozi la bancomate, deja rubla cântă ca o lebădă, deja oligarhi de renume mondial, înghesuiți de sancțiuni și poate că și prin alte manevre, cer pace și vor ca Rusia, nu Ucraina, să livreze pacea.

Desigur, este și datoria statelor din regiune, a celor direct afectate de prezența conflictelor înghețate în proximitate, să se implice cu o doză cântărită de agresivitate și imaginație politică. Aviz și României! Ba mai mult, în unele situații, cel puțin, deja există o bază juridică internațională veche de decenii pentru ca retragerea trupele ruse staționate în zone de conflict înghețat să devină efectivă. Acordul de la Istanbul, în cazul Transnistriei, de pildă, datează din anii ’90, e unul dintre instrumentele care merită exploatate cu hotărâre.

Sigur că nu e de așteptat ca lucrurile, într-o asemenea direcție, să se petreacă peste noapte. Dar cel puțin există acum un punct practic de pornire, cum nu a mai existat până acum. O Rusie strânsă în menghină, deopotrivă pe plan intern și extern, va deveni tot mai maleabilă, cu toată opoziția sectorială pe care garnitura actuală de lideri o poate manifesta. Pe de altă parte, cine zice că actuala garnitură de lideri va mai fi multă vreme de actualitate? (criza ruso-ucraineană deschide perspective copioase și în acest sens, lucru pe care l-am sugerat și în alte editoriale).

Rusia nu ar fi prima mare putere care să devină din proprie inițiativă un actor onest pe scena globală și în relația cu vecinii. Germania și Japonia sunt ceea ce trebuie și ceea ce sunt ele azi nu grație propriilor porniri în acest sens, ci intervenției externe, inclusiv prin bocanc. În cele două cazuri, fusese și mai complicat, căci tranziția spre domesticire a presupus ocupație militară și scrierea cu pix străin a Constituției fiecăreia. Paradoxal, oricât de complexă ni se poate părea problema rusă, ea este totuși, în esență, ceva mai simplu de gestionat, în orice caz, nu este mai greu (iar asta, în ciuda diferenței specifice majore, anume faptul că Rusia de azi este putere nucleară, pe când Germania și Japonia de atunci nu fuseseră).

Așa cum arată lucrurile în clipa de față, cu premisele de slăbire economică și militară a Rusiei pe care invazia din Ucraina le deschide, regimurile separatiste ar trebui să înceapă să intre în ușoare trepidații. Un proces pe care comunitatea internațională are câteva instrumente directe și indirecte pentru a-l amplifica. Un proces care, dacă s-ar declanșa de la sine ori forțat, ar putea facilita noul tip de dialog în care Occidentul se va angaja cu Rusia. Un dialog în care, în sfârșit, nici monopolul retoric, nici cel de influență regională nu vor mai fi atuurile care obișnuiseră să fie, din perspectiva Moscovei.

Acum fix cinci ani, am petrecut o zi la Tiraspol, inclusiv cu așa-ziși oficiali din așa-zisul Minister de Externe al acestei așa-zise țări, în realitate, o construcție artificială ca o palmă dată cu pumnul de către Moscova Chișinăului, Bucureștiului și Vestului, în ansamblu. O zonă din care, cum scriam la vremea respectivă, oamenii pleacă, armata rusă rămâne. Feliuța aceea de teritoriu, de o colosală stupizenie geopolitică și evident non-sens economic, este pe perfuzii cu sânge diluat de la Moscova și reușește să nu crape de foame grație piulițelor pe care le vinde cumva în UE. Banii adevărați vin la Tiraspol nu de la ruși, ci de la europeni. Banii furați de Tiraspol, capitală de conflict înghețat, nu provin din cuferele schiloade ale Rusiei, ci din conturile șubrede ale Chișinăului. Trupele ruse și milițiile separatiste transnistrene, coordonate de ruși, comit abuzuri și acte lipsite de umanitate cam 24/24. Sărăcia, în Republica Moldova, persistă primordial din cauza existenței acestei regiuni separatiste. Iar în orice clipă, securitatea moldovenilor e amenințată de tancul rusesc aflat pe acel pământ. Nici România nu o duce grozav din cauza respectivei amenințări rusești în adormire.

Iar pentru ca lucrurile să fie de un tragism grotesc, atunci când a ajuns președinte, marioneta rusească, Igor Dodon, a promis că preia la bugetul Republicii Moldova datoria de 6 miliarde de a transnistrenilor față de Gazprom (am scris despre asta la vremea respectivă – AICI). Separatișii fură curent de la moldoveni, iar moldovenii trebuie să îl și plătească la ruși. Despre asta e vorba când ai un conflict înghețat făcut de ruși în curtea ta: despre violență militară, rapt teritorial, rapt economic, violarea suveranității, șantaj, privarea țării de dezvoltare și a cetățenilor de bunăstare.

Când un război este în plină desfășurare, actorii implicați, din toate taberele, au multe priorități imediate de gestionat și rezolvat. Și chiar printre prioritățile imediate, unele sunt abordate mai devreme, altele puțin mai târziu; unele cu un dozaj ridicat de efort, altele cu un dozaj moderat. Cu siguranță, deschiderea unui front pe conflictul înghețat nu este la fel de urgentă ca trimiterea a suficiente rachete Javelin pentru a face tancurile rusești care avansează să sară în aer ca artificiile. În același timp, pare tot mai limpede că nici nu este o temă de meditat pe termen lung și doar în bibliotecă. Este mai degrabă un front pe care îl poți deschide acum, profitând de fracția din el care e relevantă militar și în negocierile politice de avarie care se duc din când în când în timpul oricărui conflict militar în curs. Și pe care îl poți lărgi ulterior, imediat ce situația politico-militară indică noi oportunități.

În ansamblu, ștergerea de pe harta regiunii a conflictelor înghețate presărate de Rusia poate va fi o bătălie care să se întindă pe parcursul câtorva ani, dar dividendele reușitei vor îi vor încorona pe cei care au făcut-o posibilă.

Războaiele pierdute deja de Putin în Ucraina

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here