Eclesiastul a anticipat geopolitica. Cum? Prin afirmarea unui adevăr care și-a demonstrat ciclicitatea de nenumărate ori la scara istoriei: „Ceea ce a fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a mai întâmplat se va mai petrece”. Vedem încă o dată această paradigmă oferindu-ne o lecție de anatomie a trecutului în Nagorno-Karabah, deja „clasicizatul” litigiu separatist pe care Europa îl credea consemnat la hibernare pe termen nelimitat. Urmărim, acum, acolo prologul unui război în toată regula.
De o săptămână, armenii și azerii au reînceput luptele în Nagorno-Karabah. Nu se cunoaște cu exactitate cine a tras primul foc. Un vacarm informațional dăinuie de ambele părți.
Între timp, capitala republicii-fantomă, Stepanakert, repune în scenă atmosfera sordidă a anilor 1990, când a izbucnit primul război între Armenia și Azerbaidjan pe această felie de teritoriu, după prăbușirea colosului URSS.
Oficiali din Nagorno-Karabah, au anunţat, duminică, că ţinte civile din capitala regiunii disputate au fost atacate cu rachete lansate de armata azeră. Arayik Harutyunyan, liderul regiunii separatiste, locuită majoritar de armeni creştini, dar recunoscută la nivel internaţional ca parte a Azerbaidjanului predominant musulman, a anunţat atacul asupra oraşului Stepanakert pe Twitter.
Autorităţile armene au publicat imagini video ce arată clădiri şi vehicule arzând în urma atacului.
Ca răspuns, Harutyunyan a ameninţat că va ataca instalaţiile militare din marile oraşe ale Azerbaidjanului şi a avertizat oamenii care trăiesc acolo că ar trebui să plece „pentru a evita pierderi inevitabile”.
După anunţul său, Azerbaidjanul a anunţat că baza aeriană militară aflată în al doilea oraş al său ca mărime, Ganja, a fost atacată şi o persoană a fost ucisă.
Totodată, Ministerul Apărării din Azerbaidjan a făcut referire la tiruri de artilerie grea asupra unor sate şi oraşe de pe teritoriul său, menţionând şi victime.
Surse armene au anunţat numărul morţilor în luptele din regiune – cu o populaţie de aproximativ 145.000 de locuitori – la peste 200, în timp ce Azerbaidjanul a transmis că 19 civili au fost ucişi şi 60 răniţi.
Un „amalgam de popoare”
Totuși, ce se întrevede dincolo de „schematismul” acuzațiilor politice? Vedem niște pattern-uri pe care istoria complicată a Caucazului de Sud le-a trasat cu răbdare în jurul unor ciocniri identitare de plăci tectonice.
În 1991, când colapsul URSS lovea harta Eurasiei ca un meteorit, intelectualul polonez Adam Michnik, superstarul sindicatului SOLIDARITATEA, făcea o predicție, aceea că liderii din Europa de Est vor umple vidul sovietic cu un „naționalism aspru și primitiv”. Ceea ce s-a și întâmplat. Și nu doar pe talerul estic al continentului, cât mai ales în exoticele văi transcaucaziene care se varsă în Asia de Sud-Vest.
Analistul Robert Kaplan, cândva un jurnalist „pelerin” care bătea în lung și-n lat aceste zone crepusculare ale Europei, descria – în cartea Eastward to Tartary: Travels in the Balkans, the Middle East, and the Caucasus – Caucazul de Sud ca fiind „Vestul Sălbatic al Rusiei, unde în secolul al XVII-lea colonialiștii ruși și-au spart capetele în trecătorile lui abrupte încercând să-și supună acest amalgam de popoare imposibil de guvernat”.
Imposibil de guvernat și pentru că prin acest „amalgam de popoare” trece limfa unei evoluții culturale fragmentate, cu granițe etno-lingvistice care nu coincid cu frontierele politice, la fel cum s-a întâmplat și în spațiul iugoslav. Altfel spus, identitatea nu poate fi consemnată în aceste locuri în vreun pașaport.
„Astăzi, Caucazul (de la nord la sud – n.r.) este împărțit între patru țări și de aproximativ o duzină de regiuni autonome, cu până la 50 de grupuri etnice, fiecare cu limba și cu dialectul său. Unele grupuri sunt binecunoscute și numeroase, precum georgienii, armenii, turcii azeri din Azerbaidjan și cecenii; altele sunt mai mici și obscure, cum ar fi ingușii, osetinii, avarii, abhazii, balcarii, migrelienii și turcii meșketini”, mai scrie Robert Kaplan.
Într-un moment sau altul al istoriei, mai toate aceste grupuri etnice s-au războit între ele, iar peste acest mozaic complex timpul a depus politici bazate exclusiv pe strategii etno-culturale.
Dacă, de exemplu, în conflictele din estul Ucrainei sau regiunea transnistreană avem de-a face cu niște proiecții imperialiste postmoderne, nu același lucru se petrece și în Caucazul de Sud, unde „hărmălaia” de granițe se pliază pe ceea ce Samuel Huntington numea „falii civilizaționale”, în special pe demarcația religioasă majoritară, aceea a creștinilor și musulmanilor.
Pentru armeni, Nagorno-Karabah este „ultimul avanpost al civilizației lor creștine și un paradis istoric al prinților și episcopilor armeni înainte de limita de la care pornește lumea turcică de est”, subliniază Kaplan. În timp ce azerii văd în Nagorno-Karabah „un leagăn, o maternitate sau un conservator, locul de naștere al muzicienilor și poeților lor”. Din punct de vedere istoric, „Armenia este diminuată fără această enclavă și mănăstirile ei și fără lorzii ei montani”, iar „geografic și economic, Azerbaidjanul nu este pe deplin viabil fără Nagonor-Karabah”, mai precizează Robert Kaplan.
Din anii 1990 și până în prezent, dosarul Nagorno-Karabah a rămas pe masa de negocieri la cheremul unui singur mecanism de pacificare, dar fără observatori și fără trupe de menținere de păcii de-a lungul Liniei de Contact, unde au loc de obicei schimburile masive de focuri. Cu alte cuvinte, un mecanism strict decorativ – Grupul de la Minsk, în ființat în 1992 și avându-i ca arbitri majori pe Rusia, SUA și Franța.
Ce pare diferit de data asta
Încleștarea militară din prezent dintre Armenia și Azerbaidjan este cea mai gravă din mai 1994, când a fost semnat acordul de încetare a focului.
„Această escaladare este diferită, ca magnitudine, de acțiunile anterioare, deoarece pare a fi deliberată mai degrabă decât accidentală. Ambele părți au declarat mobilizarea, semnalând disponibilitatea pentru un război prelungit, iar utilizarea armelor grele, a dronelor și a aviației face ca această escaladare să fie deosebit de periculoasă. Cu toate acestea, într-un anumit sens, escaladarea actuală este similară cu escaladările semnificative anterioare. La fel cum a fost cazul în 1996, aceasta a fost determinată de pierderea încrederii în procesul de pace, lipsa angajamentului de paternitate de către comunitatea internațională pentru a promova pacea în regiune și instrumentalizarea conflictului de către liderii ambelor țări pentru a distrage atenția. Atenția de la problemele interne – de data aceasta legată de pandemia COVID-19”, este de părere Oksana Antonenko, expertă în probleme eurasiatice din cadrul Wilson Center.
„Scenariul escaladării, în schimb, pare a fi similar cu cele anterioare. Azerbaidjanul încearcă să recupereze cu forța o parte din Nagorno-Karabah, pentru a obliga Armenia să renunțe la unele dintre teritoriile sale ocupate. Această tactică este adesea numită „felierea salamului” – ceea ce înseamnă că Azerbaidjanul, în ciuda avantajelor sale în ceea ce privește forța de muncă și armamentul, nu poate recuceri întregul teritoriu al Nagorno-Karabah și al regiunilor înconjurătoare ocupate, dar poate recupera treptat teritorii, puțin câte puțin prin incursiune frecventă. De data aceasta, prețul acestei revizuiri teritoriale este foarte ridicat pentru ambele părți, întrucât au fost deja raportat un număr mare de victime, iar luptele grele vor continua probabil ceva vreme.
Deși Azerbaidjanul consideră că demonstrarea forței sale militare poate obliga Armenia să facă compromisuri la o masă de negocieri, istoria altor conflicte arată că, pentru a realiza un acord de pace durabil, încrederea dintre cele două părți este mai importantă decât echilibrul militar. Când încetarea focului este restabilită, va dura mult timp pentru a depăși moștenirea escaladării actuale. Există, de asemenea, îngrijorări semnificative cu privire la impactul politic intern al actualei escaladări asupra guvernelor din ambele țări, întrucât așteptările au fost ridicate de ambele părți, în timp ce realitățile militare de pe teren nu conduc la o victorie clară de ambele părți. În același timp, conflictul are deja costuri semnificative pentru fiecare parte în ceea ce privește oamenii și economia”, atrage atenția Antoneko.
Totodată, și circumstanțele internaționale sunt diferite față de precedentele reizbucniri, în ceea ce privește alinierea actorilor principali din procesul (pasiv) al reglementării.
„În trecut, Rusia a avut relații strânse cu Armenia și Azerbaidjanul și a vândut arme ambelor state. Recent, relația Moscovei a fost mult mai apropiată de Erevan, după cum se reflectă în apartenența Armeniei la Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) și participarea frecventă la exercițiile militare rusești din regiune. În calitate de membru al OTSC, Armenia are, teoretic, dreptul de a apela la Rusia pentru sprijin în cazul în care actualul conflict îi amenință securitatea – ceea ce ar putea obliga Moscova să aleagă între rolul său de aliat sau de mediator”, atrage atenția William H. Hill de la Institutul Kennan.
Între timp, și Turcia, care face parte din Grupul Minsk, însă pe o treaptă secundară, și-a sporit rolul în această criză, strecurându-se între „băieții mari”.
„Azerbaidjanul și-a diversificat sursele de arme și echipamente militare și a primit un sprijin sporit din partea Turciei. Se spune că președintele Aliyev s-a plâns recent de livrarea armelor rusești în Armenia. În discursul său de săptămâna trecută adresat Adunării Generale a Națiunilor Unite, președintele turc Recep Tayyip Erdogan a denunțat Armenia și și-a exprimat sprijinul ferm pentru Azerbaidjan. Trupele turce și azere au desfășurat două săptămâni de exerciții comune în această vară”, subliniază Hill.
Trebuie adăugate în context și informațiile despre posibile trupe mercenare trimise de Ankara în Nagorno-Karabah.
„Pare puțin probabil ca Armenia sau Azerbaidjanul să poată obține o victorie militară suficientă pentru a-și impune voința. Intervenția oricărei puteri externe pentru a înclina echilibrul în favoarea unuia dintre beligeranți ar determina cel mai probabil intervenția altor puteri, extinzând astfel războiul”, mai precizează analistul.
La fel ca fâșia din stânga Nistrului, și Nagorno-Karabah rămâne, până la proba contrarie, un eșec de manual al OSCE.
