În siajul unei rezoluții istorice. Nazismul, comunismul și marea strategie a Europei

Sursa: Facebook

Adevăr sau voință? Rezoluția privind nazi-fascismul și comunismul aprobată pe 19 septembrie de Parlamentul European a creat numeroase controverse, din cauza ecuației dintre cele două „totalitarisme”. Subiectul este controversat chiar și în rândul istoricilor și, cu siguranță, orice organism politic ar trebui să evite să se exprime într-un mod atât de simplist asupra unor chestiuni de adevăr istoric.

Numai că lumea politică face istorie, nu o studiază şi îşi exprimă voinţa politică prin documentele sale. Dacă este citită corect, rezoluția se dovedește a fi un document deloc irelevant al politicii interne și externe a Uniunii Europene în care, deși în mod dezordonat, se reconstituie marea strategie internă și externă a Uniunii Europene. Egalizarea dintre comunism și nazism-fascism – greșită, după cum o arată clar citirea oricărui compendiu de istorie – pare să aibă în rezoluția care condamnă dominaţiile dreptei radicale, mai ales funcția de a face ca Uniunea să pară „echidistantă” atât faţă de dreapta, cât și faţă de stânga radicală (care foloseşte instrumente similare, negând libertatea și drepturile bărbaților și femeilor și care a adus pretutindeni oroare şi dezastre).

Curăţând documentul astfel încât să-i scoatem la suprafaţă voința politică, rezultă că multe pasaje sunt dedicate politicii externe a Uniunii:

1) Documentul condamnă invadarea Poloniei, Letoniei, Estoniei, Lituaniei, a unei părți din România și războiul împotriva Finlandei.

2) Susţine că „extinderea UE, care a început în 2004, reprezintă o revenire în familia europeană” a țărilor din Cortina de Fier. Este o confirmare a Marii Strategii (o strategie imperială, fără evaluări și fără conotația autoritară pe care o are în mod natural acest cuvânt) a Uniunii Europene.

3) Parlamentul „declară apoi că integrarea europeană, ca model de pace și reconciliere, este rodul liberei alegeri a popoarelor europene, care au decis să se angajeze într-un viitor comun și că Uniunea Europeană are o responsabilitate deosebită în promovarea și protejarea democrației și în respectarea drepturilor omului și a statului de drept, atât în ​​interiorul, cât și în afara teritoriului său”. Notă „atât în ​​interior, cât și în exterior”: denotă din nou o atitudine imperială.

4) Afirmația, pe care mulți au contestat-o, potrivit căreia pactul Molotov-Ribbentrop a creat condițiile pentru cel de-al Doilea Război Mondial, oricât de reductivă ar fi – în cel mai bun caz – este un răspuns la afirmația rusească potrivit căreia „Polonia, statele Baltice și Occidentul ar fi adevărații instigatori ai celui de-al Doilea Război Mondial’.  Prin urmare, este o mișcare de politică externă. Ar fi putut fi făcută într-o manieră diferită, de dragul inteligenţei, adevărului și complexităţii istoriei, numai că totul este gândit în cheie anti-rusească.

5) Nu întâmplător Parlamentul „arată faptul că, având în vedere aderarea lor la UE și NATO, țările Europei Centrale și de Est nu numai că s-au întors la familia europeană a țărilor democratice libere, dar în acelaşi timp au dat dovadă de succes, cu sprijinul UE, în reforme și în dezvoltarea socio-economică; subliniind, totuși, că această opțiune ar trebui să rămână deschisă şi pentru alte țări europene, aşa cum prevede articolul 49 din TUE”. Şi, din nou, re-propunerea Marii Strategii a UE, de exemplu pentru statele din Balcani (cu un ochi, probabil, și spre Ucraina), în întregime anti-rusă, desigur e vorba de Rusia lui Putin, aşa cum confirmă următoarele două pasaje:

6) Parlamentul „susține că Rusia rămâne cea mai mare victimă a totalitarismului comunist și că dezvoltarea sa într-un stat democratic va continua să fie împiedicată atâta timp cât guvernul, elita politică și propaganda politică vor continua să acopere crimele regimului comunist și să laude regimul totalitar sovietic; prin urmare, invită societatea rusă să se confrunte cu trecutul său tragic „.

şi

7) „[Parlamentul] este profund îngrijorat de eforturile actualei conduceri ruse pentru denaturarea faptelor istorice și acoperirea crimelor comise de regimul totalitar sovietic; considerând aceste eforturi o componentă periculoasă a războiului informațional purtat împotriva Europei democratice cu scopul de a divide Europa și, prin urmare, invită Comisia să contracareze cu hotărâre aceste eforturi „.

O altă parte se referă la politica „internă” a Uniunii, aproape în exclusivitate „anti-suverană”:

1) Se afirmă că „integrarea europeană a fost un răspuns la suferințele provocate de cele două războaie mondiale și la tirania nazistă, care a dus la Holocaust și la extinderea regimurilor comuniste totalitare și antidemocratice” reprezentând un sistem care ar putea pune capăt războaielor și ar putea garanta democrația. Este mai presus de orice o declarație (de voință) politică : repropunerea proiectului inițial al Uniunii.

2) Se afirmă că „memoria victimelor regimurilor totalitare, recunoașterea moștenirii europene comune a crimelor comise de dictatura comunistă, nazistă și alte dictaturi, precum și conștientizarea în acest sens, sunt de o importanță vitală pentru unitatea Europei și pentru cetățenii săi și pentru a construi rezistența europeană la amenințările externe moderne”. Şi aceasta este tot o declarație de voință politică.

3) De asemenea, Parlamentul „condamnă toate manifestările și răspândirea ideologiilor totalitare, precum nazismul și stalinismul, în interiorul Uniunii” (există puțin stalinism, dar era mult mai corect din punct de vedere politic să apară „echidistant”) și „condamnă” revizionismul istoric și glorificarea colaboratorilor nazişti din unele state membre ale UE; de asemenea este profund îngrijorat de acceptarea din ce în ce mai mare a ideologiilor radicale și de revenirea la fascism, rasism, xenofobie și la alte forme de intoleranță în Uniunea Europeană și este tulburat de ştirile privind pactizări ale liderilor politici, partidelor politice și ale forţelor de ordine cu mișcări radicale, rasiste și xenofobe din unele state membre; invită statele membre să condamne aceste evenimente cât mai ferm posibil, deoarece acestea subminează valorile păcii, libertății și democrației în UE”.

4) Apoi, documentul cere „statelor membre să condamne și să contracareze orice formă de negare a Holocaustului, inclusiv banalizarea și minimizarea crimelor comise de naziști și colaboratorii lor și să prevină trivializarea în discursurile politice și cele mediatice”. Este o declarație de război împotriva suveranismului criptonazist.

5) Condamnă „faptul că forțele politice extremiste și xenofobe din Europa denaturează din ce în ce mai mult faptele istorice și folosesc simboluri și retorici care amintesc aspecte ale propagandei totalitare, inclusiv rasismul, antisemitismul și ura față de minoritățile sexuale și de alte tipuri”.

6) Și, prin urmare, „îndeamnă statele membre să se opună […] organizațiilor care incită la ură și violență în spațiile publice și online, precum și să interzică în mod eficient grupările neofasciste și neo-naziste și orice altă fundație sau asociație care laudă și glorifică nazismul și fascismul sau orice altă formă de totalitarism, respectând totuşi sistemul juridic și a jurisdicțiile naționale „.

Scris prost, din motive 100% politice, deoarece simplifică brutal un subiect extrem de complex din punct de vedere istoric și politic, documentul este totuși o re-propunere a așa-numitei voințe politice „structurale” a Uniunii Europene. În acest sens, nu trebuie subestimat; iar criticile ar trebui să țină seama de contextul în care se încadrează.

Sursa: RADOR

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here