<< În încercarea de a construi o pace durabilă, după decenii de violență în masă, generația celui de-al Doilea Război Mondial a declarat agresiunea drept cea mai mare crimă internațională și a făcut din integritatea teritorială „piatra de temelie” a ordinii globale. Nimic bun nu ar putea răzbate din a permite ca aceste principii să fie erodate >>, scrie Carl Bildt pentru Project Syndicate.
<< După al Doilea Război Mondial, eforturile diplomatice globale au încercat să creeze o nouă ordine internațională care să împiedice lumea să coboare din nou în război, haos și anarhie. O parte majoră din acest proiect a fost de a perfecționa ordinea juridică internațională prin înființarea de tribunale pentru urmărirea penală a crimelor de război. Audierile desfășurate la Nürnberg și Tokyo au stabilit că agresiunea este „crima internațională supremă” – una pentru care liderii din Germania nazistă și Japonia imperială au fost condamnați la moarte.
Hotărârea Tribunalului de la Nürnberg a fost foarte clară în acest punct: „A iniția un război de agresiune nu este doar o crimă internațională; este crima internațională supremă, care se deosebește de alte crime de război prin faptul că, în primul rând, conține în sine răul acumulat al întregului”. De atunci, ordinea internațională s-a bazat pe integritatea teritorială a statelor. A contesta acest principiu de bază printr-un act violent de agresiune – crima internațională supremă – înseamnă a pune întreaga lume în pericolul de a se afunda în dezordine, haos și război.
Într-o rezoluție adoptată pe 2 martie a.c., Adunarea Generală a Națiunilor Unite a condamnat Rusia pentru că a comis tocmai această infracțiune. Considerând invadarea Ucrainei de către Rusia, din 24 februarie, ca un act de agresiune, rezoluția cere ca Rusia „să-și retragă imediat, complet și necondiționat toate forțele militare de pe teritoriul Ucrainei, în limitele sale recunoscute internațional”.
Adevărat, Rusia nu este prima putere care a comis crima de agresiune – sau chiar primul membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU care a comis acest lucru. Statele Unite au intervenit în alte țări din propria emisferă; Uniunea Sovietică a invadat Ungaria, Cehoslovacia și Afganistanul în timpul Războiului Rece; iar China și-a trimis forțele în Vietnam în 1979. Dar războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei este diferit, deoarece scopul său expres este acela de a subjuga, de a destrăma și, în final, de a elimina Ucraina ca stat-națiune suveran. Președintele rus, Vladimir Putin, a spus acest lucru în mod deschis și explicit.
Ca atare, războiul Rusiei este neobișnuit în istoria modernă. O comparație evidentă este cu Hitler, care și-a propus să elimine Polonia când și-a lansat războiul de agresiune, în 1939 (făcând un acord cu Stalin pentru a împărți țara între ei). O alta este încercarea lui Saddam Hussein, din 1990, de a elimina Kuweit și de a-l face parte din Irak. Dar în afară de aceste două cazuri, nu mă pot gândi la alte exemple apropiate, din istoria recentă.
În orice caz, lumea nu a acceptat efortul lui Hitler de a elimina Polonia sau încercarea lui Saddam de a „șterge” Kuweit și nici nu ar trebui să recunoască nicio altă încercare modernă de a schimba granițele cu forța. Agresiunea este în continuare crima internațională supremă. După ce a recunoscut oficial statele pe care le-a înființat în regiunea Donbas din Ucraina în 2014 – Republicile Populare Donețk și Lugansk (DPR și LPR) – Rusia intenționează în mod clar să pună stăpânire pe aceste părți ocupate ale Ucrainei, continuând astfel destrămarea unui stat membru independent al ONU.
Dar singurele țări care au recunoscut statul Donbas au fost Coreea de Nord și Siria, și probabil că așa va rămâne, deoarece chiar și țările care altfel sunt apropiate de Rusia au puțin interes să o urmeze pe acest drum. Kazahstanul a precizat deja că nu va recunoaște RPD și LPR ca state independente. Și chiar și regimul satelit al Rusiei din Belarus, țara vecină, va refuza cu siguranță să recunoască „stătulețele” Donbas.
Modul în care China răspunde este de o importanță deosebită. Oare prietenia „fără limite” a președintelui chinez, Xi Jinping, cu Putin înseamnă că va abandona China integritatea teritorială – unul dintre principiile sale de bază? A face acest pas ar compromite puternic cererea ca restul lumii să continue să recunoască Taiwanul ca parte a Chinei.
Până acum, China a evitat orice discuție despre agresiunea rusă sau integritatea teritorială ucraineană. Dar având în vedere că, de multă vreme, China consideră această problemă ca fiind sacrosanctă, nu poate evita mult timp luarea unei decizii. O veche maximă juridică romană susține că „tăcerea înseamnă consimțământ” (qui tacet consentire videtur). Până când China va lua cuvântul, comunitatea internațională are tot dreptul să vadă aici un consimțământ tacit față de agresiunea rusă și să ceară mai multă claritate cu privire la locul în care intenționează să se situeze în această chestiune critică.
În cele din urmă, țările africane care s-au abținut de la rezoluția ONU din 2 martie (din motive care nu au legătură), ar trebui să își reconsidere poziția. Oricare ar fi nemulțumirile lor față de Occident, ele au puțin de câștigat din „erodarea” principiului integrității teritoriale sau a normei internaționale împotriva agresiunii.
Granițele naționale de astăzi nu sunt rezultatul niciunui proces științific sau al unor acte de intervenție divină. În Europa și în multe alte părți ale lumii, granițele au fost trase cu sânge, prin secole de război și conflicte. Suedia și Danemarca, de exemplu, s-au luptat peste granița lor timp de secole înainte ca să fie soluționat cu ostilitate conflictul, și trimis în trecut. În Europa de Est, războaiele peste granițe au generat milioane de victime, în ultimul secol.
Având în vedere această istorie sângeroasă, există motive foarte bune pentru a continua să trateze agresiunea drept crima internațională supremă, iar integritatea teritorială ca „piatra de temelie” a ordinii internaționale. Generația celui de-al Doilea Război Mondial a avut dreptate să stabilească aceste principii, la Nürnberg și Tokyo. Ar trebui să fim extrem de atenți să nu distrugem ceea ce au început. Pe drumul acela se află doar ruina. >>
