Uitându-mă la Vladimir Puțin, îmi vine în minte o scenă din „Serbian Epics”, documentarul din 1992 al lui Pawel Pawlikowski, avându-i ca protagoniști pe criminalul de război Radovan Karadzic și scriitorul rus Eduard Limonov, care a decedat anul trecut.
Trecut
Frunzele foșnesc, iarba e înaltă, un cățeluș negru se zbenguie pe lângă cetnicii ornamentați cu benzi de cartușe. Karadzic apare într-un costum gri-șobolan de Frank Sinatra, gușa i se umflă în strânsoarea gulerului de cămașă, părul ăla cărunt, sauvage, îi flutură. Poetul (căci Karadzic se îndeletnicea cu poezia) pocnește de sănătate. Lângă el, Limonov afișează o pereche de ochelari Cobra cu lentile negre, poartă o scurtă de piele, blugi și șosete albe. Obiectivul camerei se concentrează pe încheietura mâinii lui Karadzic – într-un sictir diafan, degetele parcă dirijează un concert cameral. Faptul că viața unei populații se află la cheremul unor degete se detașează cu o demonică limpezime.
Următorul cadru: Karadzic și Limonov sunt filmați din spate, panorama Sarajevoului se vede ca într-un joc video, mâna lui Karadzic continuă să traseze viitorul glorios al orașului pe care mai întâi va trebui să-l măcelărească. Limonov ciulește urechile ca un învățăcel medieval. Karadzic vorbește apoi la telefonul unei telecabine. Mâna lui mângâie acum cățelușul sub bărbie. Ceva mai încolo, un lunetist îi pregătește lui Limonov pușca pe afet de parcă i-ar pregăti o baie caldă. Limonov intră în dispozitiv, își trage pe creștet basca de gimnazist, își arcuiește umerii, își fixează ochiul pe lunetă.
– Ce spui, Vulture (nume de cod – n.n.)? A, că nu răspunde nevastă-mea? – continuă Karadzic discuția telefonică, cu un deget înfundat în cealaltă ureche, ca să audă mai bine.
Camera revine pe Limonov: scriitorul trage foc după foc asupra orașului. Este iscusit, brațul lui absoarbe reculul ca pe-un tic nervos, gloanțele pornesc dintr-o ură contemplativă, nu sălbatică. Pușca sculptează în Istorie, capul care va încasa glonțul este doar o așchie de conjunctură ce se desprinde din blocul de granit sub lovitura de nation-building a daltei. În timp ce Karadzic, într-o efuziune lirică, coboară din telecabină și începe să declame din propriile poezii, ascultând ecoul împușcăturilor.
Prezent
Ședința Consiliului de Securitate al Rusiei, premergătoare invaziei, ne-a arătat un Putin absolut psihopat, un Putin orb și surd în fața ezitărilor lacheilor săi, îmbătat de-o obsesie grandomană și autodistructivă. Asistăm zilele astea la goana unui kamikaze cu mintea paralizată de-o convingere delirantă, trăgând după el în prăpastie o întreagă Rusie.
Eu îl văd mai degrabă acum pe Putin cuprins de demența lui Radovan Karadzic. Nu mi-e deloc greu să înlocuiesc chipul despotului sârb cu cel al despotului rus în scena barbară de deasupra capitalei bosniace. Putin este capabil de un asemenea sadism de „agrement”. Citiți „Jurnalul rusesc” al Annei Politkovskaia, unde îi veți găsi ADN-ul politic sângeros. Cavalcada lui Putin are și o componentă rasială, chiar dacă e drapată în pretenții teritoriale, cel puțin în privința unei categorii de ucraineni, a celor considerați „impuri”, din regiunea Kiev, adică cei care nu sunt malorruskii (mici ruși) – o stratagemă imperialistă a Rusiei atunci când se referă la teritoriile Ucrainei moderne, încapsulate în conceptul geopolitic de Malorrosiya. Îi urăște cu adevărat, din tot sufletul, cu o ură rasistă. E ura aia care visează la dulceața unui lung asediu asupra Kievului, la romantismul infernal al suferinței. E ura aia care vrea să producă o extirpare în țesutul popular al Ucrainei. Cum a făcut-o Holodomorul. Este, deci, ura lui Karadzic, iar dacă ar fi putut, dacă conjunctura ar fi fost de partea lui, Putin ar fi organizat o vânătoarea de oameni la fel ca cea la care a participat Limonov. Aventura istoricistă de pedepsire a depășit deja, ca miză, logica geopolitică a atacului.
Când a pornit măcelul în Bosnia, și dubleta Miloșevic-Karadzic căuta să repare tot o „greșeală istorică”, o „belea” produsă de Tito, care, ziceau ei, împiedica măreția milenară a Serbiei Mari. În fantezia sa nebună, Putin chiar crede că răzbună greșelile făcute de Stalin și Lenin, este de părere reputatul istoric britanic Sir Antony Beevor. Iar Mark Galeotti ne oferă o descriere sugestivă a picajului său mintal: „Putin nu a fost niciodată altceva decât un campion hotărât și vicios al viziunii sale asupra intereselor naționale rusești – întrebați-i pe ceceni sau pe georgieni. Cu toate acestea, sub furnirul lui macho, el a fost un operator precaut, care în mod clar a acordat o atenție deosebită la ceea ce i-au spus spionii, diplomații, soldații și tehnocrații săi. Dar, asemeni multor autocrați, de-a lungul timpului s-a convins de propria sa evoluție și și-a antrenat anturajul pur și simplu să-l lingușească și să-l asculte. Logica l-ar fi făcut să-și extindă strategia de tensiune, iar vechiul Putin probabil ar fi făcut exact asta, dar cel de-acum este un bătrân grăbit, convins că lucrurile vor merge așa cum își dorește.”
Și poate că fostului kaghenist i-ar fi ieșit rapid pasiența dacă ar fi avut contextul lui Karadzic din anii 1990. Dar nu-l are – nici greografic, nici militar, nici informațional.
Sarajevo este o oală între munți. Asta i-a permis lui Karadzic impunerea unui asediu cumplit. O ploaie apocaliptică de obuze. O orgie a lunetiștilor. Când schelăria iugoslavă a picat, armamentul greu rămăsese pe teritoriul Republicii Srpska, sub controlul sârbilor, în timp ce musulmanii bosniaci n-aveau la îndemână decât armamentul ușor și fragila experiență militărească a civililor. Ucraina nu se află în această disproporție. Am văzut ce prăpăd face lansatorul american Javelin printre tancurile rușilor, iar pregătirea militarilor ucraineni nici nu se compară cu firimiturile cazone ale Republicii Bosniei și Herțegovinei. De asemenea, a durat o veșnicie până au început să curgă altfel de arme la Sarajevo. Prin comparație, mobilizarea țărilor în a furniza armament Ucrainei pare un veritabil festin.
Cât privește chestiunea informațională, ghinionul lui Putin este că ar putea deveni primul dictator euroasiatic din secolul XXI care ar putea fi înfrânt, exceptând confruntarea militară a războiului, și de-o alianță globală, încropită ad-hoc, în nici 48 de ore, a utilizatorilor de internet, care au declanșat valuri de solidaritate și campanii umanitare în întreaga Europă, și nu numai, fiind întărite și de gherila cibernetică Anonymous, plus sateliții Starlink ai lui Elon Musk. Expertiza occidentală a cizelat PR-ul de război al Ucrainei. Dar și Ucraina trece acum cu laude un examen de contra-propagandă pe rețelele de socializare. Propaganda de export a Rusiei a fost efectiv făcută zob în bătălia online-ului. E cea mai mare înfrângere rusească de când datează noile tactici de război hibrid. Felul în care ucrainenii manevrează povestea emoțională a războiului nu are grad de comparație în istoria recentă (adică a mijloacelor New Media); imaginați-vă ce impact ar avea asupra trupelor ruse să vadă (printr-o minune, a.k.a operațiune atent organizată de serviciile secrete occidentale) un convoi de mame din Rusia venind în Ucraina să-și ia fiii căzuți prizonieri. Karadzic n-a avut stresul ăsta. Tehnologia informației nu produsese încă forța de mobilizare și monitorizare în timp real a rețelelor de socializare, internetul era abia la începuturi, singura fereastră spre ororile din Balcani fiind televiziunile. Or, păstrând proporțiile, se poate că spune că Putin nu are ascunzișuri acum. Teritorial, invazia rusă nu s-a transformat într-un război internațional, dar viral, în realitatea digitală, el s-a mondializat, precum Războiul din Golf, a devenit un război fractal – în același timp și local și global, local în ceea ce privește câmpul de luptă și global la nivelul temporal al reprezentării. Staff-ul lui Zelenski pare că înțelege foarte bine acest lucru, de-asta și prelucrează rezistența de tip David vs. Goliat într-un „rebranding de țară”, care i-ar putea aduce Ucrainei accesul în UE și NATO. Fiecare filmare cu soldați ruși rătăciți printre blocuri și certați de populație, fiecare filmare cu tancuri rămase fără combustibil, fiecare filmare cu tehnica învechită rusească – toate astea maximalizează narativul singurătății de desperado a lui Putin, într-un spectacol groaznic de decădere națională a Rusiei, iar toată propaganda din lume nu-l va scăpa de groapa pe care și-a săpat-o în relațiile internaționale. Să ajungi un fel de Kim Jong-un al Europei, ei bine, asta înseamnă să nu mai fii în toate mințile.
Timp de 1.425 de zile, aproape în fiecare zi, trupele din Republica Srpska au folosit împotriva populației din Sarajevo tunuri, mortiere, lansatoare de rachete, lunetiști și tancuri. Iar ordinele comandanților, potrivit Tribunalului de la Haga pentru fosta Iugoslavie, au variat între „foc la țintă” și „foc la întâmplare”. Informațiile care ne vin din Harkov, unde s-au dat lupte grele în ultimele zile și au murit zeci de civili, fac referire la focuri trase la întâmplare. Focul la întâmplare este și-o strategie de îngrozire a civililor, pentru a-i întoarce împotriva guvernului, ca să obții încă un nucleu de presiune pentru abdicare. La fel și amenințarea cu bomba nucleară, pe care Putin a folosit-o și-n 2014 în fața sancțiunilor occidentale, însă nu cu retorica de acum și, mai ales, nu cu paranoia de acum. Spaima nucleară este îndreptată în special către audiența euroatlantică, ca să preschimbe fluxul de solidaritate internațională în proteste pentru neutralitate.
„Groznîi ’99”
Există un scenariu de groază pentru Kiev și el se numește „Groznîi ‘99”, când Putin a aruncat în luptă asupra capitalei cecene întreaga artilerie și rachetele termobarice. Au urmat săptămâni de urgie balistică, la capătul cărora trupele ruse aveau să intre într-un oraș făcut scrum. Clădirile fuseseră atât de ciopârțite, încât rușii nu aveau unde să-și monteze posturile de comandă. Înainte de bombardamente, avioane rusești împrăștiaseră pliante destinate civililor, în care aceștia erau avertizați că dacă refuzau să părăsească orașul, aveau să fie considerați „teroriști” și „bandiți”. Așa cum Puțin i-ar putea numi acum „naziști”, căci propaganda Kremlinului descrie invadarea Ucrainei drept o misiune de „denazificare”.
Deja acuzele de utilizare a armamentului termobaric au început să apară. „Au folosit o bombă cu vid astăzi, care este de fapt interzisă de Convenția de la Geneva”, a declarat ambasadoare Ucrainei în SUA, Oksana Markarova, făcând referire la bombardamentele de luni. Acuzațiile ei se întrepătrund cu avertismentul Congresului SUA despre faptul că trupele ruse pregătesc acum o „politică a pământului ars”. „Ce e mai rău abia urmează să vină din punct de vedere militar”, a spus senatorul republican Lindsey Graham. „Rusia va încerca să încercuiască şi să ocupe Kievul în următoarele câteva săptămâni. Lupta pentru Kiev va fi lungă şi sângeroasă, iar ucrainenii se pregătesc rapid să lupte pentru fiecare colţ de stradă”, a scris senatorul Chris Murphy pe Twitter.
Putin jihadistul
Probabil că scalarea ofensivei va depinde și de cum vor naviga în continuare UE și NATO în acest taifun. Euforia triumfalistă din social media mi se pare că s-a extins nepermis de mult și-n rândul liderilor euroatlantici. Nu știu, poate că ar fi fost indicată furnizarea armamentului prin operațiuni sub acoperire decât prin anunțuri manifeste, care nu fac altceva decât să-i inflameze și mai abitir lui Putin orgoliul psihotic.
Când a simțit că se împuțește treaba, Karadzic și-a vârât coada între picioare și-a fugit. Din nefericire, Putin n-are stofă de laș, iar asta îl face cu atât mai periculos. Karadzic era liderul unei mici partiții separatiste, Putin în schimb pariază la ruletă întregul său proiect neo-țarist, care vine la pachet și cu Transnistria, și cu Abhazia și Osetia de Sud, și cu Belarus, ba chiar, prin tăvălugul consecințelor, și cu problema din Nagorno-Karabah.
Există o replică în filmul „După repetiție” al lui Ingmar Bergman. Un regizor de teatru, interpretat de Erland Josephson, îi spune unei actrițe: „O să-ți explic ceva, Anna Egerman. La vârsta mea, nu trebuie decât să mă aplec puțin, ca mintea să-mi ajungă brusc într-o altă realitate.”
Putin s-a aplecat puțin și mintea i s-a împotmolit într-o altă realitate. Una în care se comportă ca un jihadist. Însă un jihadist cu cel mai puternic arsenal nuclear din lume.
