Nu uitați! Suntem țară de linia întâi!

The Economist a publicat un text foarte important, preluat mai jos, pe care îmi permit să vi-l recomand să-l citiți și să-l rețineți.

Explică de unde vine curentul puternic, de adâncime, care împinge UE spre o apropiere de Rusia. Se simte deja și în România, după cum scriam când am introdus textul despre afacerile lui Kellner, noul patron de la Pro TV. Și se va simți și mai puternic, foarte curând!

De ce? Pentru că, în caz că ați uitat, suntem țară de frontieră. Suntem țară de linia întâi. Oficialii NATO ne tot repetă asta de ani buni, dar noi ne încăpățânăm să uităm acest lucru, ca și cum ar fi un detaliu neînsemnat. Mai rău, ne uităm fatalist spre cer când ne întrebăm șocați de unde apar asteroizi precum Dragnea.

Dar pentru că tot suntem în campania pentru prezidențiale, merită să rețineți din acest text contribuția Franței condusă de Macron la efortul de apropiere de Rusia. Contribuție cât se poate de ușor de explicat judecând după interesele pe termen lung ale Franței. De ce este important? Pentru că Franța are o mare putere de influență în România, clădită în special în anii când băteam la ușa NATO și a UE, iar patrioții autentici din statul român căutau sprijin, firesc, în marile capitale ale lumii pentru a ne smulge din încleștarea sufocantă a camarilei pro-ruse care preluase puterea de la Ceaușescu.

În anii aceia s-au clădit punți solide, benefice de ambele părți, între București și Paris. Punți care au contribuit enorm la progresul și la modernizarea României, așa cum s-a întâmplat de multe ori în istorie, când Franța s-a purtat cu România precum cu o soră mai mică. Punțile create începând cu sfârșitul anilor ‘90 au fost între instituții dar, inevitabil, și între oameni. Punți care au rezistat și când unii dintre acești oameni au părăsit instituțiile în care au făcut carieră și au început să lucreze pe cont propriu sau alături de alți foști colegi. Prin aceste punți, formale și informale, la vedere sau discrete, influența Franței în România a crescut semnificativ. Dacă adăugăm și consistența legăturilor economice, tabloul este complet. Și este unul vast.

Din acest motiv, este cât se poate de relevant și pentru România dacă Franța împinge puternic în favoarea unei apropieri de Rusia. Atât de relevant cât nici nu vă imginați!

Evident, nu este singura țară europeană care își dorește asta, nu este nici singura care are influență în politica noastră, dar deocamdată Merkel rezistă, în timp ce Franța este motorul principal care alimentează acest curent. După cum subliniază și The Economist este o mare diferență între ce spune Trump, dar face SUA, pe de o parte și ce spun unii lideri europeni, dar face, concret, Uniunea Europeană.

Problema? După cum notează și The Economist, există, istoric, o mare prăpastie între interesele unor țări ca Franța, aflate la o distanță comodă de Rusia și interesele unor țări ca România și Polonia în fața pretențiilor neoimperialiate ale lui Putin.

Iată articolul integral publicat de The Economist, sub titlul “O destindere nemeritată”, preluat de Reporter Global:

“Moscova poate foarte bine să fi redactat ciorna scenariului convorbirii dezvăluite public dintre Donald Trump și Volodimir Zelensky de pe 25 iulie. În ea, președintele ucrainean își însușea criticile la adresa partenerilor săi europeni și părea deschis pentru o înțelegere prin care țara sa să dezvăluie informații devastatoare pentru Joe Biden, un posibil rival electoral al lui Trump, în schimbul asistenței în lupta sa împotriva incursiunilor militare ale Rusiei. Transcriptul a întărit minciuna Rusiei că Ucraina este o satrapie decadentă a Occidentului

Prietenii Ucrainei nu trebuie să se îngrijoreze prea mult în legătură cu această convorbire. La urma urmei, mulți lideri europeni îi fac pe plac lui Trump la telefon. Ucrainenii și aliații lor trebuie să se îngrijoreze însă de altceva: un dezgheț parțial în relațiile UE-Rusia, produs nu de pălăvrăgeala unui președinte ucrainean neexperimentat, ci de mutații geopolitice pe termen lung, care sunt acum în curs.

Pe hârtie, asta pare improbabil. Anexarea Crimeei de către Rusia, invazia Ucrainei de Sud-Est și faptul că Rusia a doborât acolo un avion, în 2014, au format un consens european în favoarea impunerii și menținerii de sancțiuni împotriva Moscovei. Facilitate în primul rând de Angela Merkel, aceste măsuri încă țin laolaltă întreg spectrul de țări și opinii, care pleacă de la moderați, precum Italia, la unii hotărâți, precum Polonia. Forțele sprijinite de Rusia continuă să violeze acordul de încetare a focului din Estul Ucrainei și au capturat recent nave ucrainene în Marea Neagră. Viitoarea Comisie Europeană are o poziție lipsită de compromisuri privind Rusia. Ursula von der Leyen, președinta Comisiei, este o adeptă ferventă a poziției Transatlantice. Josep Borrell, viitorul șef al politicii externe a UE, a spus în fața Parlamentului European, nu mai departe decât săptămâna aceasta, că, în opinia sa, sancțiunile împotriva Rusiei ar trebui să continue. Forțele politice pro-Rusia din UE se împotmolesc și au părăsit recent guvernele din Austria și Italia.

Acțiunile vorbesc, însă, în mod diferit. În iunie, Rusia a fost readmisă în Consiliul Europei, o instituție apropiată de UE care monitorizează drepturile omului, după cinci ani de suspendare. Ca președinte, Zelensky a reluat schimburile de prizonieri dintre Ucraina și Rusia și a generat proteste pe străzile din Kiev prin evoluția sa către un model de împărțire a puterii din Estul țării, care face mari concesii Rusiei. Astfel de mișcări le lasă libertatea occidentalilor de a contempla o nouă destindere. Președintele Franței, Emmanuel Macron, îndeamnă la un dezgheț în relațiile cu Moscova, inclusiv la organizarea unui summit pentru rezolvarea crizei ucrainene, și le-a spus diplomaților săi în august că „Europa va dispărea”, dacă nu se reușește asta. Firmele germane își reînnoiesc presiunile asupra lui Merkel și s-au străduit să construiască Nord Stream 2, un mare gazoduct din Rusia. Germania și-a trimis recent ministrul pentru afaceri la summitul de la Sankt Petersburg, cel mai mare forum economic al Rusiei, pentru prima dată după 2014. Autoritățile germane nu fac caz mare de uciderea în august a unui exilat cecen de la Berlin. Diplomații UE fac speculații despre o viitoare relaxare a sancțiunilor. Roțile se învârtesc.

Din punct de vedere politic, UE și Rusia sunt mai neîmpăcate ca niciodată. Rusia nu a arătat aproape nicio deferență față de cererile europene. Readmiterea ei nemeritată în Consiliul Europei a creat precedentul periculos al reabilitării fără reforme. Cele două părți converg, cu toate acestea, deoarece o altă forță este în lucru. Mutații mari, pe termen lung, transcontinentale, împing Rusia și Europa înapoi împreună.

O mutație este faptul că raporturile transatlantice se clatină. Europa și America nu mai simt că se pot sprijini una pe cealaltă în măsura în care o puteau face în trecut. Trump s-a dovedit un aliat pe care nu te poți baza, iar acesta poate fi motivul pentru care din ce în ce mai mulți europeni vorbesc despre necesitatea unei „autonomii strategice”. Orice în direcția asta este o perspectivă foarte îndepărtată. Institutul Internațional pentru Studii Strategice, cu sediul la Londra, a estimat recent că UE ar trebui să investească între 288 de miliarde de dolari și 357 de miliarde de dolari pentru a fi în poziția să câștige un război terestru limitat cu o putere ca Rusia. Europenii încep însă acum să își asigure spatele. A se împotrivi rușilor avea sens în epoca Obama, când America a subscris în mod credibil liniei dure europene, dar atitudinea lui Trump față de Rusia și Ucraina este neclară. Luna trecută la ONU, președintele a dat vina pentru acțiunea militară a Rusiei pe predecesorul său și a încurajat cele două țări să își rezolve problema între ele. Plecarea a două puncte de legătură cruciale dintre Europa și America – Marea Britanie, care părăsește UE, și doamna Merkel, care este în faza finală a mandatului său de cancelar al Germaniei – nu face decât să lărgească falia atlantică.

Un alt element motrice este ascensiunea Chinei. Europenii se tem că China și Rusia se îndreaptă spre formarea unui nou bloc, care va domina Eurasia. Pivotarea lui Macron spre Rusia este menită, parțial, să o împiedice să alunece în brațele Chinei. Este mai bine, susține el, să facem unele concesii pentru a rezolva problema ucraineană și a reporni relațiile cu Moscova, decât să lăsăm cea mai mare țară din lume, ca masă terestră, să cadă în orbita Beijingului.

„Factorul Orientul Mijlociu”

Totuși, unii diplomați europeni suspectează că adevărata grijă a lui Macron este mai aproape de casă. El realizează, spun ei, că securitatea Europei depinde de oprirea unora ca Statul Islamic și că asta necesită ajutorul Rusiei, a cărei influență în Orientul Mijlociu se întărește. Argumentul este credibil. Rusia a condus războiul din Siria și a cooptat Iranul și Turcia în acest proces. America se retrage acum din nordul Siriei, pentru a lăsa Turcia să preia comanda și pentru a-i suprima pe kurzii pro-occidentali. O Europă care are nevoie de un Orient Mijlociu stabil are nevoie de Turcia. Și o Europă care are nevoie de Turcia are azi nevoie de Rusia.

Un Atlantic care se lărgește, o Chină în ascensiune și criza din Orientul Mijlociu împing Europa și Rusia împreună. Asta poate fi de înțeles, dar este de asemenea foarte riscant. Țările care sunt plasate între Europa occidentală și Rusia – de la Polonia la Caucaz – sunt desigur alarmate de semnele unui dezgheț. Sprijinul european pentru Ucraina e important ca simbol pentru lume că democrațiile liberale vor găsi mereu aliați în UE. UE este o putere mondială. Acțiunile sale creează standarde.”

Rețeaua de interese care îl leagă pe noul patron al PRO TV, Petr Kellner, de orbita Kremlinului