Retorica încinsă a Moscovei, pe teme nucleare, și tentativele aferente de coregrafie, menite să o facă mai convingătoare, s-au intensificat în ultimele săptămâni. Evident, nu din senin. Căci dinamica amenințărilor ruse cu un teoretic pârjol total, în Ucraina sau dincolo de ea, a fost într-o vizibilă relație cu dinamica a trei procese cât se poate de non-teoretice și nu mai puțin la vedere:
1. Închiderea, pentru forțele armate ruse, a ferestrei de oportunitate de pe front, odată ce Congresul SUA a deblocat masivul ajutor american pentru Ucraina.
2. Dezvrăjirea inaugurată acum trei luni de președintele francez, Emmanuel Macron, în ceea ce privește posibilitatea deschisă a trimiterii în teatru de militari aparținând unor state aliate Kievului (progresele făcute între timp, în materie de consolidare a semnalului inițial, sunt chiar istorice).
3. Schimbarea dramatică de macaz la nivelul politicii occidentale în ceea ce privește utilizarea de către ucraineni a armamentului cu rază lungă împotriva țintelor relevante de pe teritoriul Rusiei (care a culminat, vineri, cu unda verde venită chiar și de la cei mai sceptici dintre sceptici, Washington și Berlin).
Când vine vorba de comportamentul Rusiei contemporane sub imperiul stresului extrem, războiul din Ucraina a dezvăluit, în acești peste doi ani, destul de multe și de prețioase lucruri. Pornind de la ele, statele NATO, dar și vecina China, pot face acum numeroase și prețioase ajustări la nivelul scenariilor proprii de luptă, al tacticilor și strategiilor potențiale de descurajare. Din acest punct de vedere, tocmai declanșând acest război, Putin le-a oferit, fără să vrea, Occidentului și Chinei, un nesperat loc în fața scenei pentru a privi fără restricții, pentru a analiza pe larg și pentru a optimiza eficient.
Dar parcă puține dintre aceste noi orizonturi deschise implicit de către dictator sunt mai revelatoare ca acela ce vizează modul în care Rusia lui Putin este capabilă, dispusă și pregătită să-și exploateze puterea nucleară.
Din 24 februarie 2022 și până azi, amenințarea cu arma nucleară, proferată de regimul Putin, pare să fi atins două vârfuri.
1. Unul, ușor mai modest, consumat în primele șase luni de conflict, când pe de o parte devenise clar că eșuase ofensiva rusă pe direcția Kiev, iar pe de alta devenise limpede că Ucraina va fi sprijinită de către Occident, iar nu trădată de acesta.
2. Al doilea, semnificativ mai consistent, este în plină desfășurare azi. Din nou, momentul este unul multilateral critic pentru Moscova, având în vedere că schimbările de paradigmă din Occident, vizibile în ultimele trei luni și menționate mai sus, deopotrivă pot zădărnici impulsul rusesc de moment și pot pune sub un mare semn de întrebare capacitatea pe termen mediu a Rusiei de a mai găsi un sens (iar cândva chiar suflu) pentru a continua războiul în conformitate cu obiectivele inițiale enunțate de Kremlin.
Altfel spus, de fiecare dată, retorica nucleară mai agitată a Rusiei s-a suprapus perfect cu crize aproape existențiale resimțite de aceasta.
Nu înseamnă că asemenea amenințări sunt de tratat, în Occident, cu lejeritate, dar înseamnă totuși că, fiind în realitate simptom de boală, iar nu altceva, Occidentul trebuie să le abordeze ca pe o oportunitate.
Putin amenință nu pentru că poate, ci întrucât a devenit ceva mai neputincios. Și a devenit mai neputincios numai atunci când s-a întețit presiunea occidentală asupra sa. Prin urmare, a apărut o nouă oportunitate de a înteți presiunea.
Folosirea arsenalului nuclear dincolo de planul retoricii amenințătoare este o sarcină care se supune unui set cu totul diferit de variabile. Una e să apeși verbul, altceva e să apeși butonul.
Iar când vine vorba de apăsarea butonului, complicațiile apar deopotrivă din interior și din exterior. Din sânul regimului prieten și dinspre capitalele neprietene, unele dintre acestea fiind ele însele dotate cu arsenal propriu și butonul aferent. După cum, constrângeri neechivoce e de așteptat să se facă simțite și dinspre capitale azi aparent prietene, dar în mod istoric perfect dușmane – este, de pildă, cazul Chinei.
La ce situație complexă are azi de gestionat Xi Jinping la el acasă și la ce ambiții nemăsurate are pentru viitor în plan extern, e greu de conceput faptul că Beijingul ar fi dispus să-i lase mână “nucleară” liberă unei Moscove care i-a devenit tot mai vasală.
Atâta vreme cât Putin își limitează excesele nucleare la faptul de a se bălăci în mocirla retoricii, Xi e chiar mulțumit, având în vedere că nimic nu-i prinde mai bine liderului chinez decât un Occident hiper-stresat și, pe acest fond, eventual măcinat de tentația unei ambivalențe față de Ucraina. Dar dacă dictatorul de la Moscova ar da semnale vredibile că, din punct de vedere nuclear, va ieși din zona de carantină a retoricii pure, este de așteptat ca printre primii și marii săi cenzori să se numere nu doar America și aliați săi, ci și însuși “patronul” atât de alunecos de la răsărit.
