Am participat recent la o conferință într-unul dintre statele baltice, unde s-a discutat despre democrație și drepturile omului în Rusia, Belarus și Ucraina. La eveniment se afla un distins emigrant rus, un dușman înverșunat al regimului Putin, cu o carieră culturală remarcabilă. Conferința nu a fost publică, așa că îl voi numi Andrei. Printre teme s-a strecurat și subiectul viitorului Rusiei: se va dezintegra, ar putea, ar trebui să se dezintegreze? Indiferent ce state sau entități post-rusești ar urma, ar putea fi vecini mai buni. El a desființat întrebarea ca fiind irelevantă și inutilă. Veți avea dificultăți în a-i convinge pe ruși să se opună regimului Putin dacă veți pleda pentru distrugerea țării, scrie Edward Lucas într-un editorial CEPA.
<< Am insistat un pic mai mult. Pentru context, este ușor de văzut cum (în principiu) Belarus ar putea deveni o țară europeană normală. Ar trebui doar să scape de dictatura lui Lukașenko și să se smulgă din ghearele Kremlinului. Este, de asemenea, ușor de văzut cum Ucraina ar putea deveni o țară normală. Era pe cale să facă acest lucru înainte ca atacul la scară largă al lui Putin să înceapă în urmă cu un an. Dacă luptele se opresc și dacă Uniunea Europeană și NATO îi oferă aderarea, Ucraina poate deveni fericită, stabilă, prosperă și democratică.
Dar Rusia? Asta-i o altă mâncare de pește. După cum susține istoricul Alexander Etkind în „Colonizarea internă”, timp de secole, conducătorii Rusiei și-au tratat propriile pământuri așa cum alte țări își tratează coloniile. Exercitarea prădătoare și arbitrară a puterii centrale a statului se află la baza problemelor interne ale Rusiei. Relațiile cu țările vecine sunt împovărate (ca să nu spunem altfel) de ambiții și nevroze imperiale.
Așadar, am întrebat, cum se integrează discuția despre imperialismul trecut și viitoarea (poate) decolonizare în viziunea despre lume a opoziției ruse?
Am fost uimit de răspuns. Imperialismul, a afirmat Andrei, a fost un produs recent al propagandei regimului Putin. Nu avea rădăcini în mentalitatea rusă. Va dispărea la fel de repede cum a apărut. Și-a susținut punctul de vedere cu experiența sa personală. Trăind în Moscova din epoca sovietică, a spus el, nu a fost martor la un astfel de imperialism.
A existat o undă de neîncredere față de aceste afirmații. Generația lui Andrei a fost martoră la invazia condusă de sovietici a Cehoslovaciei, la legea marțială din Polonia, la invadarea Afganistanului, la luptele sângeroase din Lituania, Letonia și Georgia, în timp ce Uniunea Sovietică se prăbușea, și la cele două războaie cecene purtate de Rusia post-sovietică. Mai important, el vorbea într-o țară care fusese ocupată sub amenințarea armelor, anexată ilegal și care, timp de decenii, suferise o ștergere deliberată a culturii, istoriei, limbii și identității sale etnice.
Am pus mâna pe microfon. „Spuneți că nu ați fost martor al imperialismului. Eu cred că oamenii de-aici au fost martori la asta.”
Interlocutorul meu părea ușor jenat. A recunoscut că poate că a existat un oarecare imperialism în țările baltice, deși nu îl văzuse la fața locului. Dar a tratat episodul ca pe o eroare de memorie, mai degrabă decât ca pe-o nepăsare grosolană față de sensibilitățile țării care îi oferise refugiu în fața persecuției. Nu cred în vinovăția colectivă. Dar cred că oricine are de-a face în mod profesional cu o țară străină ar trebui să se străduiască să învețe istoria relevantă. Când mă aflu în regiunea baltică, subliniez cu ușurință acordul naval anglo-german din 1935. Prin această înțelegere cu Hitler, Marea Britanie a retras Marina Regală din regiune, lăsând-o în ghearele a două dictaturi criminale.
Să te opui războiului lui Putin (sau cel puțin să nu vrei să lupți în el) este mai bine decât contrariul. Dar adevărata reformă politică în Rusia necesită un diagnostic mai profund și o rețetă mai dureroasă. Străinii, în special cei din locurile care au fost victime ale imperialismului rusesc sau sovietic, înțeleg prea bine acest lucru. Dar cei din opoziția rusă? Nu atât de mult. >>
