O nouă zi, o nouă crimă islamistă în Franța – de data aceasta, o polițistă în vârstă de 49 de ani a fost înjunghiată în gât de un tunisian care țipa „Allahu Akbar”. A fost ucisă în propria secție, în Rambouillet, la patruzeci de kilometri sud de Magnanville, unde în 2016 un islamist a înjunghiat un cuplu de polițiști, soț și soție, în fața copilului lor de trei ani, scrie istoricul Gavin Mortimer într-un articol de opinie din The Spectator.
🔹 În anii care au urmat au existat numeroși ofițeri de poliție omorâți de bărbați cu o ideologie similară, până la punctul în care uciderea brutală a unui ofițer de sex feminin a ajuns să iasă din grila de știri după doar o zi. Acesta este nivelul de conformare în Franța cu terorismul islamic. C’est la vie.
Ceea ce este frapant acum e lipsa indignării. Crima nu a ținut capul de afiș nici măcar pe televiziunile franceze. În Sunday Times de astăzi, principalul articol despre Franța este despre cea de-a 200-a comemorare, luna viitoare, a morții lui Napoleon Bonaparte. Se pare că faptul că Napoleon a fost legat de comerțul cu sclavi este mai semnificativ decât uciderea unei femei de către adeptul unei ideologii care, în Irak, acum cinci ani, a luat în sclavie mii de femei yazidi și le-a ucis bărbații.
Această normalizare a terorismului islamic reflectă, de exemplu, felul în care o mare parte din mass-media britanică a acoperit moartea soldaților britanici la apogeul Tulburărilor, în anii 1980. Un soldat mort prin împușcare era menționat în treacăt; era nevoie de masacru – cum ar fi Hyde Park sau Deal – pentru a ajunge pe primele pagini. O excepție au fost decesele caporalilor Derek Wood și David Howes în martie 1988, când au intrat în mod involuntar în cortegiul funerar al unui membru IRA. Cei doi au fost scoși din mașină, bătuți, dezbrăcați și împușcați pe o fâșie de pământ plină de gunoaie. Fotografiile cu fețele agresorilor lor au lăsat o amprentă de durată în mintea mea tânără. De unde izvorâse o ură atât de ucigașă?
Aceeași întrebare i-ar putea fi pusă și lui Jamel Gorchene, distribuitorul în vârstă de 36 de ani care a comis atrocitatea de vineri. Ajunsese în Franța în 2009 și șase ani mai târziu, după masacrul de la Bataclan, și-a schimbat poza de profil de pe rețelele de socializare cu un autoportret cu steagul francez pentru a-și exprima solidaritatea cu țara sa adoptivă. În 2019 a primit un permis de muncă, dar în ultimul an postările sale s-au întors împotriva Franței și în sprijinul extremismului islamic.
Sâmbătă, Emmanuel Macron a vizitat rudele polițistei ucise și a făcut cunoscut faptul că Franța „nu va ceda niciodată în fața terorismului islamist”. Politicienii britanici au tunat cândva cu o retorică similară, dar în cele din urmă au ajuns la masa negocierilor cu IRA, iar în 1998 cei doi bărbați închiși pe viață pentru asasinarea lui Wood și Howes au fost eliberați, după ce au executat nouă ani, ca parte a Acordulului din Vinerea Mare.
Deja o lege neoficială a blasfemiei funcționează pe o mare parte a continentului și cei care o contestă – precum profesorul de franceză Samuel Paty sau profesorul din Batley – își pierd viața sau mijloacele de trai. Islamiștii cred că Occidentul este slab, speriat și divizat. Lipsa indignării din cauza atrocității recente va întări această impresie. Deci uciderile vor continua, la fel și atacurile ideologice. 🟦
