Pacifismul senzaționalist, soluția care nu a fost aplicată în Siria, dar care a funcționat în Sarajevo

Războiul depersonalizează moartea. Iar un război lung face mai mult de-atât, o banalizează, o transformă într-o piesă aproape insesizabilă în decorul distrugerii. Asta este Siria după opt ani de măcel, o enormă groapă comună standardizată în coterii geopolitice și în munți de știri. Dacă îi confiști cuvintele-cheie de pe Google și întrerupi emisia TV, e ca și cum nu ar exista; un punct de rugină în cazanul de informații al secolului.

Lungul război din Siria, pe lângă faptul că este complicat (prea multe sechele colonialiste disputate între prea multe grupări rebele), a ajuns deja într-un preaplin al morții care nu duce decât spre o oboseală cronică a audienței euroatlantice. E ca și când în subconștientul nostru, inundat de suprasaturație, de hiper-uzură emoțională sau de hiper-apatie, se estompează treptat diferența vizuală și identitatea statistică dintre un om ucis și molozul din jurul lui.

În eseul său, „Balcanii”, istoricul Mark Mazower, abordând campania militară a NATO împotriva Serbiei în conflictul din Kosovo, pune pe tapet câteva detalii concludente de natură psihopolitică.

Bombardamentul este, înainte de toate, un act cultural. Fiecare tip de armament modelează un anumit tip de percepție culturală a Abominabilului. Într-un anumit fel arată Abominabilul când îl comiți cu o mitralieră M-16, iar în alt fel când folosești o muniție cu un anumit impact și asupra peisajului din jurul țintei, cum ar fi mortierele. Intervenția NATO în Kosovo și Serbia, scrie Mazower, a utilizat o „tehnologie impersonală și distantă” pentru a convinge publicul occidental că o campanie militară putea fi purtată cu un număr minim de victime și cât mai puțină vărsare de sânge, de ambele părți. „Rădăcinile cruzimii ultimelor epurări etnice se află nu în mentalitățile balcanice, ci în natura războiului civil purtat cu resursele tehnologice ale erei moderne”, argumentează istoricul.

Practic, Mazower trasează conturul unei psihologii a armelor. Lărgind argumentația istoricului, putem spune că armamentul utilizat de forțele lui Bashar al-Assad în Siria până acum a fost pur și simplu unul de aruncare în irelevanță a oricărui sens al vieții umane pe pământ sirian, o muniție a umilirii definitive: gaz sarin, bombe cu fragmentare, bombe-butoi, bombe cu clor. Până și moartea unui șoarece are parte de mai multă demnitate decât cea a unui civil prins sub un asemenea orgasm balistic. La fel cum s-a întâmplat în anii 1990 în asedierea Sarajevoului. Timp de 1.425 de zile, aproape în fiecare zi, trupele din Republica Srpska au folosit împotriva populației din Sarajevo: tunuri, mortiere, lansatoare de rachete, lunetiști și tancuri. Iar ordinele comandanților, potrivit Tribunalului de la Haga pentru fosta Iugoslavie, au variat între „foc la țintă” și „foc la întâmplare”. „Fiecare copil din Sarajevo este un expert în balistică”, titra The Guardian în 1993 într-un reportaj despre viața civililor sub teroarea armelor.

Însă, spre deosebire de Siria, Bosnia a avut doi ași în mânecă, dacă se poate spune așa. În primul rând, poziționarea geografică – aparține Europei. Războiul din Bosnia se petrecea chiar în cămara Europei, deci obliga la acțiune urgentă. Iar celălalt avantaj – o incredibilă constelație culturală s-a creat treptat în jurul Sarajevoului. De fapt, un veritabil bastion cultural. Care a generat și o emulație a presei internaționale în anii de conflict, când toată lumea voia să fie corespondent de război pe teritoriu bosniac. Susan Sontag punea în scenă „Așteptându-l pe Godot” sub forma unui puternic statement politic pacifist, în timp ce prin pereți răsunau împușcăturile de afară. Bono și Luciano Pavarotti scoteau piesa „Miss Sarajevo”, cu celebrul cadru din videoclip în care mai multe femei apar pe scenă purtând pe corpuri un banner cu mesajul tulburător adresat comunității internaționale: DON’T LET THEM KILL US. Pictori, regizori, scriitori din întreaga Europă soseau în convoaie la Sarajevo pentru a ține pe linie de plutire moralul populației.  

Asta îi lipsește Siriei, un asemenea mecanism concentrat de presiune pacifistă.

Ce-i drept, comparația implică o limită în substrat, fiindcă Sarajevo a fost o miză aproape vitală în agenda diplomației americane și europene, era o zonă în care internaționalismul liberal nord-american și politicile umanitare europene aveau de trecut un examen drastic, de care depindeau narațiunile democratice ale anilor 1990. Nu același este cazul și în Siria, care s-a distilat treptat într-un coșmar periferic atașat la tradiționala bursă a ororilor tribale din Orientul Mijlociu.

Un alt motiv pentru care războiul sirian s-a aplatizat ca linia din cardiograf în obișnuințele de „altruism” mediatic ale „lumii civilizate” vizează o descompunere: războiul s-a descompus dincolo de propriile-i granițe într-o sumă de extensii ce i-au preschimbat statutul din tragedie umanitară în produs damnat de import european. Mă refer, evident, la criza migrației revărsată pe Ruta Balcanică, aducând la cuțite statele UE, și atentatele ISIS, înrădăcinate în angoasele de siguranță publică ale continentului drept o suită de monstruozități fundamentaliste de extracție siriană.

Asta este gura de scurgere în care se rotește, într-un cinism inevitabil, memoria morților din Siria. Și cuvintele lui Steven Galloway din romanul „Violoncelistul din Sarajevo” se potrivesc acum, ca un verdict de nedepășit, în epitaful sirian: Țara în care lumea vizibilă a dispărut.