Politologul francez Raymond Aron spunea că vom sta mai bine cu nervii dacă vom evita să privim politica drept o luptă între Bine și Rău, ci între preferabil și detestabil. Dacă vom aplica sistemul acesta de flexibil de departajare, și care necesită reducerea unei situații nu la categoriile ei absolute, ci la nuanțele contextului, vom evita multe iluzionări.
Cam aici ar trebui dusă, în ce mă privește, discuția despre atitudinea de „rebel” a ambasadorului SUA la București, Adrian Zuckerman, căruia liderul PSD îi reproșa recent faptul că și-a depășit atribuțiile diplomatice, implicându-se în pugilistica internă. Iritarea lui Ciolacu nu este însă singulară, ci a mai avut adepți și-n trecut, și nu doar din PSD. E un pattern care revine periodic. Și nu întâmplător.
Până la un punct, la nivelul formei, să zicem, reproșurile sunt valide. Regula diplomatică îți zice că atunci când vrei să pui la zid un fenomen social al țării-gazdă, cum ar fi corupția, este recomandată abordarea cadrului tematic larg și nu arătatul explicit cu degetul. Zuckerman a mers însă contra valului procedural. În loc să gloseze călduț pe tema statului de drept, a trecut la sublinieri îngroșate cu markerul: „baronii roșii”, „PSD a fost infectat de infractori”. Desigur, mi-ar fi plăcut să-l aud pe ambasador vituperând și pe seama boierilor divaniți din PNL, cu nimic mai prejos de baronetul pesedist.
Marcel Ciolacu declara că „nu e normal ca ambasadorul să intervină în disputele politice interne ale României”. Da, nu e normal, dar nici misiunea lui nu e una „normală” aici.
Adrian Zuckerman nu e tocmai tipul de ambasador american standard (ce-o mai însemna și asta). Și nu neapărat pentru că nu este un diplomat de carieră, ci un avocat hârșit în afaceri imobiliare. Misiunea sa diplomatică aici este mai degrabă una tehnică. În esență, o putem caracteriza drept o misiune asistențial-judiciară. Cu mânecile suflecate, a venit să vidanjeze o conductă înfundată. Una înfundată ani în șir de conducerea cleptocrată PSD+Tăriceanu.
Totuși, nu suntem un pic amnezici în acest subiect? Pentru că Zuckerman nu face altceva decât să ducă mai departe, poate mai incisiv, un stil întâlnit și la alți ambasadori americani trecuți prin România, deci un praxis trasat de la Washington.
Bunăoară, Michael Guest. Mai țineți minte cum îi scotea peri albi lui Adrian Năstase prin 2003, când condamna constant corupția din România și îi cerea să investigheze „peștii mari”, duelându-se în comunicate de presă, iar „Bombonel” îl acuza că și-a depășit atribuțiile? Au dat un război de tranșee pe cinste. Îl năucise pe Năstase cu cuvinte-cheie precum „corupție” și „autoritarism” și-i șifonase imaginea la Washington.
Să nu-l uităm și pe Mark Gitenstein în 2012, afirmațiile sale despre referendumul de demitere a lui Traian Băsescu. Acuzându-l de partizanat, USL pusese tunul pe el după ce Gitenstein declarase: „Urmează provocări extrem de mari. România se apropie de o serie de alegeri dificile, care este posibil să dezbine poporul. Sincer, sunt îngrijorat. După încheierea războaielor politice, vor reuși politicienii români să se întoarcă la o formă de coabitare civilizată și stabilă?”. Sau: referendumul ar „provoca intenționat o criză constituțională foarte periculoasă”. Par replicile unui oengist de la Transparency International și mai puțin ale unui diplomat, nu? Asta dacă prin diplomație înțelegem doar arta de-a transmite aluzii.
Sau Hans Klemm în 2017? Contrele cu Dragnea privind masacrarea legilor justiției.
De fapt, momentul februarie 2017 reprezintă un reper cât se poate de relevant pentru cât de justificate sunt acuzațiile care li se aduc de vreo 20 de ani încoace mai tuturor ambasadorilor americani la București. Tema corupției din România nu a fost niciodată doar pe agenda americanilor. A fost și este și pe agenda europenilor. Dacă nu ar fi fost așa, nu ni s-ar fi condiționat intrarea în UE de MCV.
Cine îi critică doar pe ambasadorii SUA că se amestecă în „treburile interne”, poziționându-se în compania selectă a lui Năstase, Ponta, Dragnea și Ciolacu, uită că, în februarie 2017, ambasadorul Franței a transmis declarația de condamnarea a acțiunilor guvernului în numele ambasadelor Belgiei, Canadei, Franței, Germaniei, Olandei și a Statelor Unite. Aia nu a fost tot „ingerință” în afacerile preacuvioșilor pesediști? Sigur, e comod să te faci că ai uitat acest detaliu acum, când am depășit cumpăna Dragnea, ca să poți scoate de la naftalină vechea temă a influenței americane în România, care provoacă atâta supărare unor producători de armament din Europa.
Revenind la Zuckerman, să vedem însă și „chimia” produsă de șarjele sale non-diplomatice.
Zuckerman a pistonat Guvernul Orban să se înfigă odată în crima organizată, în special în rețelele de prostituție. Chiar dacă de multe ori asta a însemnat, în discursul său public, să ornamenteze Ministerul de Interne cu laude nemeritate. Cu chiu, cu vai, rotițele ruginite au început să se învârtă. Așa, în ritm românesc. Cu snoavele involuntare de „Walker, polițist texan” ale lui Vela, acel „suntem cu ochii pe voi” la limita ridicolului. În fine, asta e stofa, cu ea lucrăm.
Rezultatul presiunii puse de Zuckerman îl vedem, totuși, în ultimele săptămâni. Descinderile hollywoodiene ale DIICOT și arestările de interlopi. Că astea se petrec în prag de parlamentare, iar PNL caută să culeagă roadele, e altă poveste, este veșnica poveste a politicianismlui. Bine însă că se întâmplă. Și că se întâmplă nu doar din rațiuni electorale, ci cu SUA în ceafă, strângându-i pe liberali cu ușa.
N-am să mai subliniez de ce este importantă pentru Washington combaterea traficului de persoane, luxul de amănunte l-a oferit colegul Dan Turturică în acest editorial.
Însă pe lângă segmentul ofensiv legat de lupta împotriva crimei organizate, în ultimul an s-a conturat și un upgrade aproape luxuriant al statutului României în Parteneriatul Strategic cu SUA. Americanii vor finanța construirea reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă, o chestiune aflată ani de zile pe muchie de cuțit, cât pe-aci să ajungă în brelocul Chinei. Apoi, infrastructura militară: modernizarea bazelor de la Cincu și Kogălniceanu, rachetele Patriot și recentul sistem de apărare HIMARS. România va fi primul stat NATO care își va instala acest sofisticat sistem antiaerian. Iar toate astea se petrec sub girul programului Risk Assessed Paymen Schedule. Partea importantă a acestui program nu este neapărat faptul că România va plăti în rate înzestrarea cu armament, ci că țara noastră este certificată ca fiind sigură privind exportul de armament american. Puneți în ecuație și proiectul RAIL 2 SEA – coridorul de transport care va conecta două dintre cele mai importante porturi strategice ale NATO, Constanța și Gdansk.
Puțin câte puțin, România pare în 2020 pe cale de-a deveni, într-un viitor previzibil, o posibilă redută de securitate euro-atlantică. Valurile pe care le-a făcut ambasadorul Zuckerman în ultimul an pe diverse teme, prin discursuri personalizate, „exotice”, au vizat oarecum și pecetluirea acestei tranziții a României în Parteneriatul Strategic, de la statutul de graniță NATO la cel de avanpost NATO. Un început de transformare majoră, eclipsat însă de pandemie.
Nu de puține ori, americanilor li s-a reproșat că au vânturat prin România doar retorica intervenționismului liberal, însă fără investiții palpabile. Ei bine, iată în sfârșit și-un avânt consistent.
Ați fi preferat ca parada de „merinde” americane să fie una cuminte, cu discreție diplomatică, fără zgomot de tobe – când la o aruncătură de băț în Marea Neagră avem zona anti-acces A2/AD a Rusiei, care este practic un „șirag” balistic întins pe mediana Soci-Sevastopol, când se îndesesc semnalele de alarmă ale foștilor comandanți NATO și USAREUR (Forțele terestre americane din Europa), cum că, din 2014 încoace, Rusia varsă pe bandă rulantă tehnică militară în acest bazin maritim?
Personal, prefer un ambasador american cu agendă la limita imixtiunii „tupeiste”, cu șuturi în scaun, într-o țară precum România, decât unul încremenit în sobre generalități. La fel cum am preferat intervenția brutală a trumpismului în NATO, care a trezit din somnolență participarea la bugetul Alianței și a întărit flancurile estic și baltic, decât anemia strategică adusă în aceste zone de ultimul mandat al lui Obama, care efectiv lăsase porțile militare ale Marii Câmpii Europene – cunoscută drept „autostrada invaziilor” – la cheremul diplomației europene; și nu a oricărei diplomații europene, ci a Federicăi Mogherini, care a făcut zarvă în politica de securitate a UE.
Una peste alta, Zuckerman a mai împins câteva butoaie incomode la vale. Acum rămâne de văzut până unde se vor rostogoli. Dar un lucru este cert: și dacă Zuckerman nu va mai fi multă vreme ambasador, cel care îi va lua locul va veni în România cu aceeași listă de priorități și-i va enerva la culme pe unii și pe alții cu aceleași teme care fac punte între parteneriatul militar și de securitate și imperativele combaterii corupției și a traficului de persoane.
Comments are closed.