„Declinul Americii, după cum s-a observat cu temei, a fost prezis chiar înainte de nașterea republicii americane”, scrie Dan Dungaciu, pentru Laboratorul pentru Analiza Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică.
<< Chiar și animalele erau mai mici pe acest continent, scria, în 1766, faimosul om de știință iluminist, baron de Buffon. Alții vorbeau de clima pernicioasă a continentului și despre oamenii care erau „uimtor de idioți, enervanți și afectați în toate componentele organismului lor”. Americanii erau slabi și slăbiți, iar coloniștii degenerau cu fiecare generație. Nimic nu îi aștepta în viitor decât îmbătrânire și decreptitudine. Continentul nu avea niciun viitor… Ce a urmat, se știe.
Interesant este altceva. „Declinismul” în America nu a încetat, în realitate, niciodată. Profeții lugubrii ai sfârșitului supremației americane și ai fatalului declin au intrat în scenă, sistematic și obsesiv, cu rigoare de ceasornic.
Astăzi, în 2021, suntem din nou într-un asemenea moment.
Începând cu alegerile contestate obsesiv din 2016, trecând prin pandemie și tensiunile care au marca societatea americană de atunci încoace sau, mai recent, protestele continue din ultimele șase luni care au culminat cu abominabila devastare fizică și morală a Capitoliului, s-a ițit, din nou, ideea sfârșitului dominației americane, implicit, al declinului acestei mari puteri care a forjat, material și moral, întreaga planetă în ultimul veac. Totul amplificat de ascensiunea gigantică a Chinei.
Aflăm, așadar, că America este în declin. Societatea a făcut implozie, tehnologic și material (de)cade, irepresibil, pe locul al doilea, iar forța ei morală și puterea exemplului riscă să devină, treptat, irelevante.
Aceasta este narațiunea care se conturează amenințător și apodictic. Un nou episod, care se vrea final, din filmului cu mai multe părți al mult prea trâmbițatului declin al Statelor Unite.
Pentru a echilibra nițel acest tablou fatalist, vom readuce în memorie suita de „declinuri ale Americii”, lansate sacadat după ce-al de-al doilea război mondial, toate, la rândul lor, sumbre, prăpăstioase, apodictice. Literatura de specialitate a așa numitului „curent declinist”, al cărui cel mai recent cronicar este Josef Joffe („The Myth of America’s Decline”, 2014), este cel mai bun remediu împotriva exceselor de orice fel. Inclusiv cele actuale. Căci această revenire ne arată, persuasiv, cum au eșuat, la vremea lor, toate previziunile legate de iminenta – cum altfel? – prăbușire a Statelor Unite ale Americii.
E timpul, propedeutic, să le reamintim.
Primul „declin”. Vin rușii!
Pe 4 octombrie 1957, Uniunea Sovietică lansează pe orbită satelitul Sputnik (de aici și denumirea plină de simboluri a noului vaccin rusesc!) și devine prima putere spațială din istorie. America este șocată. Comparațiile cu Pearl Harbor au venit imediat, dar șocul a fost, probabil, și mai mare: americanii erau convinși, la vremea respectivă, că sunt primii în toate, că nimeni nu se poate apropia de standardele lor, că supremația americană nici măcar nu poate fi discutată, darămite anulată.
Și, totuși, rușii le-au luat-o înainte!
E declin în America – s-a strigat atunci, și toată lumea se străduia fie să-l confirme fie să-l explice. Scădere economică a existat în aceea perioadă, dar i s-a exagerat, apocaliptic, dimensiunile (în 1957 economia s-a redus cu 4%, în primăvara lui 1958, e drept, cu 10%).
A început, concomitent, o dezbatere națională despre „criza în educație”, în care erau prezentate, comparativ, modelele și performanțele educaționale ale Americii și ale URSS-ului. Adică cum „Alexei” din Moscova este determinat și vrea să obțină cele mai bune rezultate în școală, iar „Stephans” din Chicago, preocupat de sport și domnișoare („daiting”), are mult mai puțin timp pentru studiu intens și intensiv. Viitorul, s-a spus, dacă se va continua așa, va fi fatal de partea URSS…
În 1958, Nikita Hrusciov devine, pentru revista Time, „omul anului”.
Culminația acestei atmosfere de panică și declin a fost raportul unei comisii prezidențiale intitulat „Deterrence and Survival in the Nuclear Age” (Descurajare și Supraviețuire în apoca nucleară”, intrat în istorie sub denumirea de Raportul Gaither. Raportul descrie ascensiunea fatală a URSS care, în ciuda faptului că avea o economie cam cât o treime din cea a Americii, crește vertiginos. Cât timp îi va lua URSS-ului să întreacă SUA? În 1980, se preconiza, cheltuielile militare ale sovieticilor vor fi duble față de cele americane. Mai mult, și mai prăpăstios, Raportul Gaither spunea că „probabil, sovieticii ne-au întrecut în ceea ce privește performanța rachetele intercontinentale”.
Discursul politic a întărit această impresie. John Kennedy vorbea despre faptul că, în 1960, America își va pierde supremația în ceea ce privește „puterea de lovire nucleară”, iar ceea ce ne paște este declinul Americii, „care va intra într-un lung și încet amurg”. Henry Kissinger, pe atunci tânăr profesor la Harvard, concluziona că „numai auto-iluzionarea ne poate împiedica să nu admitem declinul nostru evident”.
Evident, America a rezista. Peste doar câțiva ani, în 1962, odată cu criza rachetelor din Cuba, America revine la optimis și discurs triumfalist: devenise iarăși numărul unu, iar angoasele de ieri era uitate!
Dar nu pentru mult timp.
Al doilea declin. „Războiul împotriva Americii” („The war against AmeriKa”)
Foto: Proteste la Capitoliu împotriva războiului din Vietnam, 1970. Sursa: History.com
Episodul Sputnik avea să fie uitat relativ repede, dar va fi reluat, cu o intensitate mult sporită, în anii 60, având ca pretext războiul din Vietnam. La sfârșitul anilor 60, războiul merge prost, în ciuda faptului că sute de mii de soldați au fost trimiși pe front. Tinerii încep să protesteze împotriva războiului, dar extind protestele, treptat, împotriva Americii și a modului de viață american.
A fost epoca războiului din Vietnam și a războiului de acasă.
În 1966, protestatarii umpleau străzile cu miile. În aprilie 1967, prin New York au mărșăluit 400 000 de oameni; în octombrie, 100 000 s-au adunat la Memorialul Lincoln din Washington. În 1968, Martin Luther King a fost asasinat, la fel și fratele lui John F. Kennedy, Robert.
Unul dintre liderii mișcării Hippi a anilor 60 scria pe zidurile clădirilor guvernamentale că: „A început războiul împotriva Americii (scris cu K, pentru a evoca nazismul – n.n.)/, În școli și pe străzi/, Declanșat de copiii clasei de mijloc” (The war agaisnt Amerika, In the scools, And the streets, By the middle-class kids, Thus commenced).
Nimic nu mai părea că oprește dezastrul.
A fost, cum bine s-a spus mai târziu, o veritabilă „tentativă de sinucidere a Americii”. Candidatul din 1968 pentru alegerile prezidențiale din partea Partidului Democrat, Rober Kennedy, vorbea în campanie, înainte de a fi asasinat, despre „eșecul proiectului național”, care a apărut nu doar din politici dezastruoase, ci și din „cele mai negre impulsuri ale spiritului american”. Richard Nixon, candidatul republican, a scos în evidență cel mai bine starea de spirit a momentului. Profețiile sale erau sumbre: acum 20 de ani, SUA avea monopolul bombei atomice, chiar și acum cinci ani, continua acesta, supremația americană era de necontestat. Acum URSS ar putea fi înaintea noastră ca forță nucleară și, în 1970, la paritate cu noi în ceea ce privește numărul de rachete. China comunistă ar putea, în cinci ani, să aibă capabilități nucleare semnificative. Iar în ceea ce privește prestigiul american, Nixon este și mai prăpăstios: „20 de ani în urmă, eram respectați pe tot globul. Astăzi, cu greu trece o zi fără ca, undeva în lume, drapelul nostru să nu fie scuipat, o bibliotecă americană arsă, o ambasadă atacată cu pietre. De fapt, nici nu trebui să pleci din America să vezi asemenea exemple”.
Era „declinismul” în forma lui pură.
Evident, America a supraviețuit și acelei crize teribile fiind, după cum bine s-a observat, în situația de a pierde un război, cel din Vietnam, dar de a nu-și știrbi supremația strategică. Acesta este semnul unei mari puteri! Franța, după înfrângerea în fața Germaniei-Prusiei din 1871, nu și-a mai revenit niciodată, Germania, după înfrângerea din cel de-al Doilea Război Mondial sau URSS după pierderea Războiului Rece – nu și-au mai revenit nici ele ca mari puteri.
America a trecut de criză și a revenit pe vechile poziții.
Al treilea declin. America și-a pierdut influența?
La finele anilor 70, criza și sentimentul declinului lovesc din nou. Economic, șocul petrolului dublează prețul benzinei, americanii stau la cozi să-și alimenteze autoturismele lacome, inflația urcă la 11% în 1979 și 14% la alegerile din 1980. Șomajul ajunge la două cifre.
Pe plan extern, criza e cel puțin la fel de dură. Sandiniștii preiau Nicaragua în 1979, statul devenind primul satelit al… Cubei, iar Khomeini schimbă regimul Șahului din Iran. Studenții iranieni, extaziați și dornici de revanșă, ocupă ambsada SUA din Teheran și teorizează ostaticii pentru 444 de zile. În plus, tot în 1979, de Crăciun, sovieticii invadează Afganistanul.
Rețeta unei depresii sigure. Și iarăși începe, acut, sentimentul declinului. Ilustrarea cea mai coerentă o găsim în faimosul discurs al lui Jimmy Carter din 1979, botezat de presă „Malaise Speech” (Discursul stării de rău). Carter diagnostica o criză de încredere, care afecta „inima, sufletul și spiritul” națiunii americane, care îi paraliza voința, care indica lipsa crezului și a unui ideal asumat, o eroziune a încrederii care „distruge consitența socială și politică a Americii”, un veritabil asalt asupra „inimii, sufletului, spiritului și voinței”.
Declinismul ajunge să fie ilustrat prin titluri de o șchioapă. Newsweek se întreabă pe coperta din noiembrie 1979 dacă „America și-a pierdul influența?”, iar numărul este plin de „dovezi”, culese de la japonezi și francezi, după care „prestigiul american este erodat defininitiv.
Supremația americană s-a terminat, s-a spus atunci (pentru a câta oară?!). Însuși Henry Kissinger, tot el, avertiza că superioritatea strategică americană este „erodată”.
Un grup de persoane private, dar influente, intitulat „Committee on the Present Danger”, stabilit în 1950, revine în 1979 în prim plan cu un raport intitulat „Window of Vulnerability” (Fereastra de vulnerabilitate). Ronald Reagan, viitorul președinte, se raliase Comitetului cu un an înainte. Era versiunea anilor 80 a unor rapoarte – tot prăpăstioase – de genul Raportului Gaither.
Ca de fiecare dată, declinismul mental își extrăgea anumite resorturi din evoluțiile socio-economice: în 1980 și 1982 s-a consemnat o scădere a GDP de 8%, iar tema superiorității nucleare a URSS revenise în prim plan. „Rearm or retreat!” – s-a spus explicit. America era comparată cu vechea Cartagină, care a fost distrusă de puterea Romei. Roma era, cum altfel, URSS!
Consecințele se cunosc. „Profitorul” declinismului anilor 80 a fost… Ronald Reagan, care ajunge la putere în 1981, relansează America pe orbită și, la următoarea campanie elctorală, va spune, în faimosul său clip electoral: „It’s morning again in America…” (Este din nou dimineață în America!).
A trecut și această criză.
Al patrulea declin. Japonia este numărul unu
Foto: Tokyo în anii 80, în plină ascensiune economică a Japoniei.
În ciuda faptului că sloganul „Vin rușii!” nu mai ține, declinismul nu iese din scenă. Își găsește alți protagoniști. Iar candidatul cel nou la supremația lumii este… Japonia.
Termenii în care se vorbea despre Japonia în anii 80 sunt în care se vorbește astăzi despre China: dintre toate miracolele economice de după război, „miracolul japonez este cel mai spectaculos”; Japonia a devenit, după un sfert de secol, a doua putere industrială a lumii. Din 1950, creșterea Japoniei a avut o medie de 10% pe an, din 1960 până în 1969 a avut o medie de 11,4% pe an… GDP-ul Japoniei îl poate ajunge pe cel american în 1985 sau 1990. Și culminația: „Anul 2000 va fi cel în care va începe secolul japonez!”.
Expresia cea mai elaborată a acestei convingeri a fost lucrarea sociologului de la Harvard, Erza Vogel, care avea concluzia direct în titlu: „Japonia ca Numărul Unu. Lecții pentru America”. Japonia este prezentată ca un soi de amestec teribil între „Hercule și Eistein”, cu puteri fizice și mentale supra-omenești.
Limbajul era, după cum am spus deja, similar cu cel dedicat Chinei de azi. Birocrația japoneză e funcțională, tinerii dedicați, muncitori, selecția elitelor incomparabil mai eficientă decât în Vest. Japonia nu are patologiile Americii, orașele sunt sigure și curate, criminalitatea mică, oamenii de afaceri și guvernul nu sunt adversari, ci lucrează împreună, statul este lăudat, nu blamat.
Și iarăși s-au auzit voci din sistem, dintre cele mai titrate, care au vorbit despre faptul că „secolul american se încheie”, că „cel mai mare eveniment este emergența Japoniei ca o superputere”, chiar că America devine „o colonie în formare a Japoniei”.
Isteria a crescut când, la sfârșitul anilor 80, Mitsubishi cumpără o comoară națională americană, Centrul Rockefeller din New York, sau un om de afaceri japonez preia celebra Pebble Beach din California. De notat, pentru atmosfera, și scenele din Congresul american din 1987, când un videocasetofon (VCR) japonez a fost spart, pur și simplu, în fața camerelor de filmat.
Evident, totul s-a schimbat între timp. Japonia și-a pierdut suflul, America și-a revenit și s-a ridicat, pentru a câta oară, din cenușă, iar anii 90 o găsesc în plin triumf. Iar „declinismul” este luat în derâdere și tratat cu sarcasm, așa cum scria Washington Post în 1991: „dacă Imperiul Roman ar fi decăzut așa cum decădem noi, astăzi ați fi citit aceast articol în latină”.
Lumea se schimbă, America triumfă, în așa măsură încât – după cum spunea un celebru jurnalist – „Globalizarea suntem noi”, și toată lumea vrea să devină America. În anii 90, după cum sugera și Francis Fukuyama în celebra lui carte despre „sfârșitul Istoriei”, nu exista nicio alternativă la America.
Asta până astăzi, când „declinismul” își face iarăși loc.
În loc de concluzii. Și totuși, America!
Foto: coperta Newsweek, mai 2005.
Ultima intrare pe lista decliniștilor este, cum se știe, China. Nu este scopul acestui articol să analizeze această nouă profeție a declinismului american, nici să evalueze efectele ascensiunii indiscutabile a Chinei sau a crizei politice interne din Statele Unite ale Americii.
Scopul a fost să așezăm aceste „profeții” de ieri în context, ca să ne ajute să găsim astăzi măsura cuminte a proporțiilor.
Au mai fost crize în America. Toate, la rândul lor, generate de provocări „fără precedent” sau inamici teribili și indestructibili.
Profețiile s-au dovedit false. Nu înseamnă, evident, că toate se vor dovedi la fel. Nu înseamă să supremația Americii este de neclintit. Înseamnă, doar, că declinismul și funcțiile lui trebuie privite, cum s-a și făcut, din alte unghiuri, iar prognozele „certe” trebuie preluate cu precauție.
În plus, povața faimosului diplomat francez Talleyrand – „Surtout, pas trop de zele” (Și, mai ales, cât mai puțin zel!) – e mai utilă decât oricând.America a avut, de fiecare dată, puterea să depășească crizele care i-au marcat existența, ieșind din ele întărită.
Va fi la fel și de data asta, când provocările interne și externe par (și ele) unice și fără precedent?
Vom vedea. Însă un lucru trebuie să-l avem în minte. După cum spunea Mark Twain după anunțul public al morții sale, vestea declinului american s-ar putea să fie, și aceasta, „un pic exagerată”. >>
Dan Dungaciu este membru în Grupul de Experți LARICS.
