„Cu o greutate mai redusă și în contextul unei lumi mai complexe, Statele Unite trebuie să-și exercite puterea împreună cu alții, dar și asupra altora și să-și folosească soft power-ul pentru a atrage cooperarea. Pentru a face acest lucru, SUA vor trebui să redescopere importanța instituțiilor abandonate de administrația lui Donald Trump”, scrie Jpseph S. Nye, Jr, în Project Syndicate.
„Poate că Donald Trump a disprețuit instituțiile internaționale, dar președinția sa i-a reamintit lumii importanța celor eficiente și rezistente. La alegerile din 2016, Trump a argumentat că instituțiile multilaterale post-1945 le-au altor țări să obțină beneficii pe cheltuiala Americii. Desigur că apelul său populist s-a bazat pe mult mai mult decât politica externă, dar Trump a legat cu succes resentimentele interne de politica externă, dând vina pe problemele economice ale unor acorduri comerciale „proaste” cu țări precum Mexic și China și pe imigranții care concurează pentru locuri de muncă. Ordinea internațională liberală post-1945 a fost prezentată drept un ticălos.
După cum arăt în cartea mea, Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump, președinții americani nu au fost niciodată liberali instituționali perfecti. Susținerea de către Dwight Eisenhower a operațiunilor sub acoperire în Iran și Guatemala și a lui John F. Kennedy în Cuba, nu erau compatibile cu o lectură strictă a Cartei ONU. Richard Nixon a încălcat regulile instituțiilor economice de la Bretton Woods și a perceput tarife împotriva aliaților noștri în 1971. Ronald Reagan a ignorat o hotărâre a Curții Internaționale de Justiție care a considerat că exploatarea minieră a porturilor din Nicaragua de către administrația sa este ilegală. Bill Clinton a bombardat Serbia fără o rezoluție a Consiliului de Securitate.
Cu toate acestea, înainte de 2016, președinții americani, în majoritatea cazurilor, au sprijinit instituțiile internaționale și au căutat extinderea lor, indiferent dacă a fost vorba de tratatul de neproliferare, sub Lyndon Johnson; de acorduri de control al armelor, sub Nixon; de acordul de la Rio de Janeiro privind schimbările climatice, sub George H.W. Buș; de Organizația Mondială a Comerțului și Regimul de Control al Tehnologiei Rachetelor, sub Clinton; sau de acordul climatic de la Paris, sub Barack Obama.
Abia sub Trumpa devenit administrație, în linii mari, un critic al instituțiilor multilaterale, ca linie politică. În 2018, secretarul de stat Mike Pompeo a proclamat că de la sfârșitul Războiului Rece, în urmă cu trei decenii, ordinea internațională a eșuat în Statele Unite și „multilateralismul a devenit privit ca un scop pentru sine. Cu cât semnăm mai multe tratate, cu atât suntem mai siguri. Cu cât avem mai mulți birocrați, cu atât treaba este mai bună”. Administrația Trump a adoptat o abordare tranzacțională restrânsă a instituțiilor și s-a retras din acordul climatic de la Paris și Organizația Mondială a Sănătății.
Instituțiile nu sunt magice, dar creează modele valoroase de comportament. Instituțiile multilaterale sunt mai mult decât organizații formale, care uneori se osifică și trebuie reformate sau aruncate. Și mai important este întregul regim de reguli, norme, rețele și așteptări care creează roluri sociale, care implică obligații morale. O familie, de exemplu, nu este o organizație, ci este o instituție socială care atribuie părinților un rol care implică obligații morale față de interesele pe termen lung ale copiilor lor.
Realiștii susțin că politica internațională este anarhică și deci de sumă zero: câștigul meu este pierderea ta și invers. În anii 1980, însă, politologul Robert Axelrod a folosit turnee pe computer pentru a arăta că jocurile în care există un stimulent rațional de a înșela dacă joci o dată pot fi transformate atunci când există așteptarea unei relații continue. Reciprocitatea și abordarea tit for tat s-au dovedit cea mai bună strategie pe termen lung. Prin îmbunătățirea a ceea ce Axelrod a numit „umbra lungă a viitorului”, regimurile și instituțiile internaționale încurajează cooperarea cu consecințe politice care depășesc orice tranzacție.
Desigur, instituțiile își pot pierde uneori valoarea și pot deveni ilegitime. Administrația Trump a susținut că instituții precum OMC au „gulliverizat” SUA: liliputanii foloseau fire instituționale multilaterale pentru a constrânge gigantul american să folosească puterea pe care ar avea-o în orice negociere bilaterală. Prin renegocierea diferitelor acorduri comerciale într-un mod care a afectat alianțele OMC și SUA, administrația Trump a arătat că SUA, ca fiind cea mai puternică țară din lume, poate rupe aceste fire și maximiza puterea sa de negociere pe termen scurt.
Dar SUA pot folosi, de asemenea, astfel de instituții pentru a-i face pe alții să sprijine bunurile publice globale care sunt în interesul propriu și al altora pe termen lung. În vreme ce secretarul de stat al lui Reagan, George Shultz, compara politica externă a SUA cu munca unui grădinar răbdător, concepția lui Trump asupra politicii s-a bazat pe o concepție foarte diferită a modului în care puterea ar trebui exercitată. Pentru a folosi o metaforă diferită, Trump s-a plâns de călăreții liberi, dar SUA ajung să conducă autobuzul.
În acest secol al interdependenței transnaționale, izolarea nu este o opțiune, iar naționalismul față de globalizare este o alegere falsă. Un virus sau un atom de carbon nu respectă frontierele politice. Trebuie să învățăm să combinăm o puternică identitate națională și o preocupare globală. După cum a spus istoricul Yuval Harari: „Vrem sau nu, omenirea se confruntă astăzi cu trei probleme comune care fac iau în batjocură toate frontierelor naționale și care pot fi rezolvate numai prin cooperare globală – războiul nuclear, schimbările climatice și perturbarea tehnologică”.
SUA au nevoie de o rețea de parteneriate pe mai multe straturi cu alții. Partenerii străini ajută atunci când doresc, iar dorința lor este afectată nu doar de puterea militară și economică a Americii, ci și de puterea sa de atracție, bazată pe o cultură deschisă și inclusivă, valori democratice liberale și politici care sunt percepute pe scară largă ca legitime. Un „respect decent pentru opiniile de natură [umană] Jeffersoniană și utilizarea instituțiilor care încurajează reciprocitatea prin realizarea „lungii umbre a viitorului” vor fi cruciale pentru succesul politicii externe a SUA. După cum a spus pe bună dreptate Henry Kissinger, ordinea mondială depinde de capacitatea unui stat conducător de a combina puterea și legitimitatea. Instituțiile sunt indispensabile în acest scop.
Acum, cu o greutate mai mică și în contextul unei lumi mai complexe, SUA trebuie să coopereze cu ceilalți și să-și folosească soft power-ul pentru a-i atrage pe alții spre cooperare. America va trebui să-și exercite puterea împreună cu alții, dar și asupra altora. Succesul politicii externe a lui Joe Biden va depinde de cât de repede putem reînvăța aceste lecții instituționale”.
