Ucraina reprezsntă principala țintă militară a Rusiei, dar regimul de la Kremlin are o gamă mult mai largă de dușmani, notează Andrei Soldatov și Irina Vorogan, într-o analiză CEPA.
S-ar putea (sau nu) ca Rusia să acepte reducerea la tăcere a armele forțelor sale invadatoare din Ucraina, dar cu siguranță nu își va opri ostilitățile mai largi și tot mai intense din războiul din umbră pe care îl poartă împotriva segmentului european al NATO.
Indiferent de rezultatul negocierilor actuale, obsesia lui Putin pentru Europa este atât de puternică încât marile națiuni europene și statele dur anti-Kremlin precum Germania, Franța, Polonia, țările baltice și Regatul Unit vor continua să se confrunte cu atacuri.
Ucraina a fost punctul de sprijin al campaniei președintelui rus de a schimba acordul post-Război Rece din 1989–1991, însă reprezintă doar o parte a unei campanii mult mai ambițioase de a construi o Europă mai favorabilă Rusiei.
Merită reamintit faptul că ultimatumul adresat de Putin Occidentului, în decembrie 2021, în ajunul invaziei la scară largă din Ucraina, vizase în primul rând către prezența NATO pe continentul european. În particular, acesta conținea cereri extraordinare privind retragerea trupelor și a armelor de pe flancul estic al NATO, inclusiv revenirea forțelor NATO la bazele lor din 1997. Asta ar fi însemnat retragerea garnizoanelor din statele baltice, Polonia și România.
De asemenea, ar fi fost retrase de pe continent și armele nucleare tactice americane, un element central al apărării europene a NATO.
Termenul de „Occident colectiv” — preferat și des utilizat de Kremlin pentru a-i descrie pe dușmanii eterni ai Rusiei — este aplicat astăzi în principal țărilor europene și Regatului Unit, mai degrabă decât Statelor Unite. Între timp, o a doua etichetă propagandistică — „anglo-saxonii” — descrie Regatul Unit drept principalul manipulator al SUA. În demonologia lor, oamenii lui Putin rezervă un loc special Marii Britanii; aceasta este caracterizată printr-o ură intensă și o pasiune exagerată.
În ochii Kremlinului, Europa este segmentul mult mai slab al acestui colectiv, spre deosebire de SUA, recunoscută ca superputere. Moscova crede ferm că Europa trebuie „pusă la locul ei”, indiferent de orice acord privind Ucraina.
Acest lucru explică operațiunile tot mai accelerate ale Kremlinului în războiul din umbră împotriva Europei — inclusiv incendieri, acte de sabotaj, atacuri cu drone, asasinate țintite ale emigranților ruși și atacuri cibernetice asupra infrastructurii — care au ca scop să trezească neliniști în rândul populației și să preseze guvernele să-și schimbe politica în favoarea Rusiei. O încheiere a luptelor din Ucraina nu va schimba această logică.
Factorii interni din Rusia fac, de asemenea, improbabilă o pace durabilă. Trei ani și jumătate de război în Ucraina au erodat rolul multor instituții-cheie rusești în tot ceea ce implică relațiile cu lumea exterioară.
De pildă, nimănui nu-i pasă ce rol au Lavrov și ministerul său de externe în negocierile actuale; adevăratele discuții cu americanii au loc în altă parte și sunt gestionate de alți actori — începând cu Putin însuși, cu persoanele numite personal de el, precum Kirill Dmitriev, și cu agențiile de informații, care și-au sporit influența prin mai multe runde de schimburi de ostatici.
Între timp, guvernul, inclusiv premierul Mișustin și Banca Centrală, a fost redus la o mașinărie logistică pentru armată, fără niciun cuvânt de spus în modul în care este condus de fapt războiul.
Cele două instituții care contează în sistemul Kremlinului pe timp de război, și care și-au sporit importanța de-a lungul conflictului, sunt armata și serviciile de informații și securitate.
Putin a fost reticent la ideea de a-și lăsa generalii să-și transforme reputația dobândită pe câmpul de luptă într-o prezență politică națională — după ce a învățat lecțiile războaielor din Afganistan și Cecenia și, de asemenea, lecția revoltei Wagner din 2023 — dar armata și-a extins oricum amprenta în societatea rusă.
Acest lucru este vizibil în distribuirea contractelor militare profitabile în întreaga țară, contracte care pot menține pe linia de plutire industrii, oligarhi și regiuni întregi și le pot izola de sancțiunile occidentale. Este totodată palpabil în lumea afacerilor: în zilele noastre, companiile trebuie să rămână în relații bune cu comisariatul militar local pentru a-și proteja angajații de încorporări bruște și trimiterea pe front în Ucraina. În prezent, lucrătorii calificați sunt scumpi — și puțini — atât la Moscova, cât și în regiuni.
Între timp, agențiile de securitate — omniprezente și atotputernice după două decenii de expansiune a influenței — au valorificat pe deplin paranoia Kremlinului cu privire la spioni și sabotori ucraineni și își bagă acum degetele în orice lucru important din țară — de la ministerele federale și guvernele regionale, ținute sub control prin represiunea selectivă exercitată de FSB, până la corporații hărțuite de nenumărate anchete penale care implică, într-un fel sau altul, FSB sau contrainformațiile militare.
Armata și serviciile de securitate sunt conștiente că un sfârșit al războiului din Ucraina ar fi o veste proastă pentru ele. Și împărtășesc o memorie instituțională traumatică despre ceea ce s-a întâmplat la finalul ultimului mare război purtat de Rusia pe teritoriu străin — invazia sovietică din Afganistan. În urma deciziei lui Gorbaciov de a retrage trupele în 1988–1989, armata sovietică a fost umilită, redusă ca dimensiuni și subfinanțată ani la rând, iar KGB-ul a fost supus unei examinări publice dure, deși temporare, iar în cele din urmă segmentat.
Această traumă a fost profund înrădăcinată în mentalitatea atât a armatei ruse, cât și a serviciilor de securitate, chiar dacă circumstanțele politice ale celor două războaie sunt foarte diferite. Războiul din Afganistan s-a încheiat sub perestroika și glasnostul lui Gorbaciov, care au slăbit controlul Kremlinului asupra societății sovietice. Putin, în schimb, ar avea puține opțiuni în afară de a creșterea represiunii interne după încheierea ostilităților deschise, pentru a menține controlul asupra țării — în esență, pentru a rămâne la putere. La prima vedere, asta ar părea să întărească mâna forțelor sale de securitate, dar ele preferă să nu afle.
Acea traumă din trecut i-a convins pe șefii de rang înalt ai agențiilor de securitate și informații din Moscova că actualul conflict nu este doar un război în Ucraina, ci a treia rundă a unei lupte seculare între agențiile de spionaj ruse și occidentale, cu mize la fel de mari ca supraviețuirea statului rus. (În această versiune a istoriei, prima rundă a avut loc între 1917 și 1945 și a fost „câștigată” de agențiile sovietice; a doua a cuprins Războiul Rece, care a fost „pierdut”, cu consecințe dezastruoase.)
Din această perspectivă apocaliptică, câștigurile teritoriale obținute în Ucraina, soarta lui Zelenski sau o armată ucraineană redusă sunt prea triviale ca să conteze. După standardele spionilor ruși, astfel de rezultate ar fi pur și simplu neînsemnate. Tot ce ar face ar fi să permită o concentrare mai mare asupra următoarei runde, cu o nouă și mai mare țintă: Europa democratică.
