Acum aproape un deceniu (ianuarie 2016), Donald Trump se lăuda că are alegători atât de fideli încât: “Aș putea împușca pe cineva în mijlocul Fifth Avenue și nu aș pierde niciun alegător”.
Cu alte cuvinte, pentru cel pe care îl mai despărțea la acea vreme fix un an până la inaugurarea primului său mandat de președinte, fanatismul, cel puțin atât vreme cât îi satisfăcea obiectivele, era bun de laudă în târg și, ca atare, numai bun de cultivat.
Însă timpul a trecut, iar realitatea i-a servit lui Trump următoarele lecții amare:
- După primul mandat de președinte, a fost părăsit de suficient de mulți votanți încât să fie evacuat din Casa Albă. Și l-au părăsit, evident, pentru motive infinit mai mici și mai nevinovate decât cel de a fi împușcat pe cineva în plină stradă new-yorkeză.
- În 2024, cu nici patru luni înainte de a fi reales președinte, a fost victima unui atentat real, în care (alt)cineva a tras (tocmai) în Donald Trump și din care Donald Trump a scăpat pur și simplu printr-un noroc chior, chior de tot.
- După ce a revenit la Casa Albă, au urmat luni în șir de circ politic, de comportament și de decizii aberante, în cauză fiind deopotrivă politici interne și de plan extern. În numeroase cazuri, tipul acela care părea că poate împușca oricând, oriunde și pe oricine fără a fi penalizat de propriul electorat, s-a văzut nevoit să facă numeroși pași înapoi tocmai pentru că astfel își alienase segmente însemnate din acest electorat.
- Ba mai mult, cota sa de popularitate, după primele 10 luni din al doilea mandat, a atins minime istorice, nemaiîntâlnite la predecesorii săi din ultimele decenii. Din nou, toate astea s-au petrecut fără a fi fost nevoie ca Trump să se dea în spectacol recurgând la gesturi autentice de terorist.
Dar parcă niciuna dintre experiențele lui Trump în acvariul realității obiective nu ilustrează mai sugestiv uriașa prăpastie dintre ceea ce crede Trump că își poate permite și ceea ce îi este de fapt permis, așa cum o face dosarul ruso-ucrainean.
De când s-a reinstalat la Casa Albă, președintele Trump a terorizat Ucraina cu planuri de pace în care Ucraina capitulează, iar Rusiei îi sunt satisfăcute pretențiile maximaliste.
- Am asistat la astfel de șarje între ianuarie și aprilie – cu două vârfuri manifestate atunci: ambuscada Trump-Vance, din Biroul Oval, contra lui Zelenski, respectiv șantajarea Ucrainei de a accepta un acord necinstit și periculos, miza fiind accesul la mineralele sale contra sprijin american de război și garanții (total neclare) de securitate.
- A mai existat o sarjă și în jurul summitului Trump-Putin din Alaska, în august.
- Și am asistat la ceva de neimaginat chiar săptămâna trecută, când administrația Trump a promovat un plan de pace puturos de rusesc, în 28 de puncte.
De fiecare dată, președintele Trump a pornit în trombă, punând presiune maximă pe absolut toți jucătorii de pe teren, ca și cum el ar fi fost singurul care contează, ca și cum ar fi avut el toate “cărțile în mână”, ca și cum totul ar fi ireversibil, ca și cum, ca și cum, ca și cum…
În chestiunea păcii privind Ucraina, Donald Trump a acționat pe parcursul lui 2025 cu convingerea excentrică exprimată în ianuarie 2016: pot face ce vreau, pot împușca pe oricine, pot trage în văzul tuturor și nu pățesc nimic, ba îmi ating și obiectivele.
Iar de fiecare dată, această convingere i-a fost dată spectaculos peste cap imediat ce a supus-o la singurul test care nu minte – testul realității.
Toate planurile de pace, parcă scrise de echipa Trump la dictarea echipei Putin, și toate tacticile de presiune aplicate de Washington părții agresate au fost imediat și în forță desființate tocmai de către tabăra pe care Trump o desconsideră din tot sufletul: republicanii raționali din Congres, aliații europeni și asiatici ai SUA, Ucraina.
Apropo de adânca desconsiderare trumpistă la adresa celor trei segmente de mai sus, care au dovedit non-stop că știu cum și de ce să îi opună rezistență liderului american, să ne mai amintim o răbufnire-fanion a acestuia: “Eu îmi urăsc rivalii şi nu le doresc tot ce este mai bun, îmi pare rău”. Asta spunea Donald Trump acum fix două luni, la o ceremonie dedicată răposatului influencer MAGA, Charlie Kirk (un individ care în timpul vieții făcuse apologia posesiei populare de arme într-o țară traumatizantă de acest fenomen, pentru a sfârși el însuși împușcat mortal).
Dar mai este ceva ieșit din comun, dincolo de celălalt fapt ieșit din comun al unui președinte american care, cu toată greutatea funcției sale și cu toată influența țării pe care o conduce, promovează interesele strategice ale unui dictator rus, în plin război.
Iar acest al doilea element ieșit din comun este aparenta incapacitate a lui Donald Trump de a învăța; de a învăța din eșecuri și de a învăța măcar din propriile eșecuri.
În dosarul păcii privind Ucraina, adevărul este că asistăm mereu la același și același film, unul în care Trump joacă de zici că de fiecare dată pelicula a fost produsă și este proiectată în premieră.
Scenariul este mereu același, jocul de scenă este identic, actorul principal și actorii secundari, din nou, tot ăia de data trecută.
Apoi timpii… până și ei sunt aceiași – de la “film” la “film”, aproape că nu există nici cea mai mică variație între unitățile de timp ce corespund momentelor principale.
Aproape zero variație, așadar:
- Între momentul în care Trump debitează prostia de plan și momentul în care europenii și ucrainenii se mobilizează, contracarând.
- Apoi, între acest din urmă moment și momentul în care Trump face primii pași înapoi.
- În fine, între momentul reculului trumpist și momentul mesajului de frustrare și nemulțumire emis de Moscova cu privire la rateul lui Trump de a vârî pe gâtul ucrainenilor și al europenilor o pace în termeni exclusiv rusești.
Acest spectaculos deficit de învățare, observabil la Donald Trump, reprezintă el însuși o problemă majoră, având în vedere că protagonistul este președintele SUA.
Ultimul “film”, așa-zisul plan de așa-zisă pace, în 28 ds puncte, a fost lansat de Trump pe “marile ecrane” vineri. Luni era deja semnificativ rescris, unele voci au remarcat că aproape nu mai există. Și tot de vineri până luni, mesajele Moscovei au variat așa cum s-a mai întâmplat și în cazurile precedente, trecând de la extaz la agonie.
După aproape patru ani de lupte la intensitate maximă, războiul a devenit chinuitor pentru toată lumea – de la Ucraina la Rusia, de la Europa la America. Este și motivul pentru care, inevitabil, negocierile nu vor înceta, ba vor fi tot mai intense.
Dar fără schimbări majore în teren, și negocierile vor fi mereu în impas. Desigur, putem aștepta să crape regimul de la Moscova, ori să crape cel de la Kiev. Sau putem aștepta ca pe front să se intervină o minune, fie pentru armata Ucrainei, fie pentru hoardele armate ruse.
Dar jocul așteptării nu e mereu cel mai isteț și cel mai eficient.
Donald Trump, în schimb, e cel care încă poate întrerupe ciclul impasului: modificând dramatic filmul pe care l-a tot vândut și în care a jucat lamentabil; făcându-l în sfârșit mai realist; inversând pur și simplu rolurile în care a distribuit până acum Ucraina și Rusia.
Cu siguranță va avea un succes “fantastic”, va fi premiat cu Oscarul pentru Pace și va avea încasări nemaivăzute!
Ce urmează după planul de pace prin bișniță al lui Donald Trump
