<< Crearea unui stat turc mai mare este o idee veche. A fost promovată pentru prima dată de Comitetul pentru Unire și Progres, înființat în secret la Istanbul în 1889, care căuta să înființeze o entitate turcească numită Turan, pe ruinele Imperiului Otoman. Adepții ideologiei turaniene consideră că regiunea Turan include zonele dintre platoul iranian și Marea Caspică. Unii susținători ai naționalismului turanian susțin că populația turcă include popoare din vestul Chinei până în Europa de Est. Ei privesc populația turcă de astăzi ca fiind locuitorii Turciei, Caucazului, Asiei Centrale și Balcanilor >>, notează Hilal Khashan, într-o analiză pentru Geopolitical Futures.
<< Liderii turci moderni au preluat cauza înființării unui stat turc mai mare. Partidul Popular Republican (CHP), înființat de părintele fondator al Turciei, Mustafa Kemal Ataturk, a preluat conducerea în susținerea proiectului. Mai spre vremurile noastre, președintele Recep Tayyip Erdogan a devenit principalul său susținător, după ce Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) a preluat puterea, în 2002. Accentul său s-a concentrat pe revigorarea pan-turanismului și amestecarea acestuia cu neo-otomanismul, un concept pe care Ataturk îl dăduse la o parte.
Extinderea acoperirii Turciei
Liderii turci au căutat de ani buni să formeze alianțe cu alte state majoritar musulmane, pentru a extinde raza de acțiune a Turciei. În perioada în care a fost prim-ministru, din 1989 până în 1993, Turgut Ozal a căutat să deschidă un nou capitol al relațiilor turce cu țările arabe și musulmane, după ani de legături tensionate sub CHP. În 1997, prim-ministrul Necmettin Erbakan a înființat Organizația pentru Cooperare Economică pentru Dezvoltare-8, care include ca membri Indonezia, Malaezia, Iran, Egipt, Pakistan, Bangladesh și Nigeria. Când AKP a preluat puterea, ministrul de externe a lansat politica Turciei „zero probleme cu vecinii”, menită să minimizeze tensiunile cu alte state din Orientul Mijlociu.
Turcia își mărește soft power-ul și în Caucazul de Sud. Cel mai important succes al său a fost în Azerbaidjan, care a beneficiat de asistența Turciei în cel de-al doilea război din Nagorno-Karabah împotriva Armeniei, în 2020. În 2017, Turcia a stabilit o bază militară în Qatar, pe fondul rapoartelor privind planurile de invadare a țării, iar în 2019, a dislocat trupe în Libia. Intervenția sa militară a întrerupt asediul asupra capitalei Tripoli, lansat de Armata Națională Libiană, al cărei cartier general e în Tobruk. Turcia a semnat recent un acord de cooperare militară cu guvernul de unitate al Libiei. Și în timp ce și-a reparat relațiile cu Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite și și-a exprimat dorința de a-și rezolva diferendele cu Egiptul, a escaladat disputa cu Grecia și Cipru cu privire la zona sa economică exclusivă din estul Mediteranei.
În 2016, presa turcă de stat a publicat o nouă hartă a țării, cu o extindere a granițelor recunoscute internațional. Încorpora câteva insule grecești din Marea Egee, precum și un teritoriu din nordul Siriei, extinzându-se de la Alep până la orașele din nordul Irakului Mosul și Kirkuk. Publicarea hărții a coincis cu discursul lui Erdogan despre necesitatea modificării Acordului de la Lausanne, din 1923, care a stabilit granițele Turciei moderne. De asemenea, el l-a criticat pe Ataturk pentru că a abandonat Mosul și Alep.
Ankara a căutat de multă vreme să apere minoritățile turce care trăiesc în străinătate. A refuzat să recunoască decizia Franței de a împărți Siria, în 1920-1921, în cinci state și a înființat Sanjak autonom din Alexandretta, redenumit ulterior Hatay, ca o subdiviziune a statului Alep. În 1936, Turcia a depus o plângere la Liga Națiunilor, susținând că rezidenții turci din Hatay fuseseră victime ale abuzurilor. Cu o lună înainte de moartea lui Ataturk, în 1938, francezii au declarat înființarea statului provizoriu Hatay, co-administrat de Franța și Turcia, încălcând termenii Tratatului de independență franco-sirian. În 1939, Turcia a anexat teritoriul după ce un referendum trucat a arătat că majoritatea locuitorilor sunt în favoarea unității cu Republica Turcă.
Ankara a venit în apărarea etnicilor turci din Cipru după ce au izbucnit ciocniri cu ciprioții greci, în 1963. Turcia și-a desfășurat forțele aeriene și a amenințat că va invada, înainte ca președintele SUA, Lyndon Johnson, să avertizeze împotriva acestui lucru. În 1974, Garda Națională Cipriotă a orchestrat o lovitură de stat ordonată de junta greacă, ca parte a unui plan de unificare a Ciprului cu Grecia. Profitând de preocuparea Washingtonului cu scandalul Watergate, Turcia a invadat Ciprul, preluând controlul asupra a 40% din insulă. Partea de nord a Ciprului și-a declarat ulterior independența, înființând Republica Turcă a Ciprului de Nord, în 1983.
De ce contează Siria și Irak
Luna trecută, o explozie prdusă pe strada Istiklal, din inima Istanbulului, a ucis opt persoane și a rănit câteva zeci. Jurând să se răzbune, Erdogan a pus atacul pe seama Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK) – considerat de Turcia grup terorist – și a operațiunilor sale orchestrate din Kobane, Siria. Orașul strategic de frontieră a fost capturat în 2014 de Statul Islamic, dar în 2015, cu ajutorul SUA, a fost recucerit de trupele kurde din Unitățile de Protecție a Poporului (YPG), entitate pe care Ankara o consideră brațul sirian al PKK. Stat Islamic a fost responsabil de o altă explozie pe strada Istiklal, în 2016, ca parte a unui val de atacuri teroriste comise de această grupare. Predominanta Mișcare Kurdă pentru o Societate Democratică, care promovează autoadministrarea democratică în nordul și estul Siriei, a contestat afirmația Ankarei conform căreia PKK/YPG ar fi fost responsabili pentru explozia de luna trecută. Mișcarea consideră acuzația un pretext pentru a justifica Operațiunea Gheară-Sabie, condusă de Turcia, o campanie militară de amploare împotriva țintelor kurde din Irak și Siria.
Ankara a lansat pe 20 noiembrie operațiunea Gheară-Sabie, care include lovituri aeriene și o campanie terestră împotriva pozițiilor kurde de la Alep la Erbil. Erdogan spune că intenționează să stabilească o centură de securitate pe partea siriană a frontierei, cu o adâncime de 30 de kilometri și întinsă peste 900 de kilometri, de la Marea Mediterană până la granița cu Irak. Aceasta este a patra operațiune lansată de Turcia în Siria, din 2016. În fiecare campanie anterioară, Turcia a preluat controlul asupra teritoriului din nordul Siriei – parte a obiectivului lui Erdogan, declarat în 2015, de a stabili o zonă tampon de-a lungul graniței. El susține că acest proiect va proteja interesele naționale turcești și va ajuta la relocarea a 1 milion din cei 3,5 milioane de refugiați sirieni care trăiesc în Turcia.
SUA și țările cheie europene nu susțin planul lui Erdogan. YPG și Unitățile de Protecție a Femeilor, ambele clasificate drept grupări teroriste, de către Ankara, constituie cele mai importante componente ale Forțelor Democratice Siriene, cu care SUA au colaborat în lupta împotriva Stat Islamic. Ceilalți participanți la procesul de pace de la Astana, și anume Rusia și Iran, se opun, de asemenea, oricărei operațiuni militare turcești în nordul Siriei.
Erdogan, totuși, încearcă să profite de poziția în creștere a țării sale ca mediator în războiul din Ucraina pentru a prelua controlul asupra unei părți mai mari din Siria. Ankara a ajuns la acorduri separate cu Washington și Moscova pentru a elimina SDF din Tal Rifaat și Manbij, două orașe strategice situate la vest de Eufrat, și din zonele de-a lungul graniței. Acordurile ar fi dat Turciei controlul asupra autostrăzii internaționale cunoscută sub numele de M4, dar americanii și rușii au renunțat la acorduri. Acum, însă, au nevoie de cooperarea lui Erdogan cu privire la Ucraina. Turcia a devenit o legătură majoră între Washington și Moscova, mai ales după ce a negociat un acord cu Rusia pentru a exporta cereale ucrainene prin Marea Neagră. Erdogan speră că acest lucru va deschide ușa pentru acceptarea Operațiunii Gheară-Sabie.
Planul are două părți: gheara se referă la lovituri aeriene țintite, iar sabia la o ofensivă terestră. Turcia a obținut aprobarea tacită a Rusiei și a SUA pentru a lansa prima fază a operațiunii. Erdogan a spus că Turcia va ataca în curând forțele kurde cu blindate și infanterie, ca răspuns la atacul de la Istanbul. Cu toate acestea, este îndoielnic că SUA vor autoriza o ofensivă la sol împotriva SDF.
Regimul lui Bashar Assad a predat YPG-ului controlul unor părți din nordul Siriei. Assad i-a considerat pe kurzi aliați ai guvernului său, care l-a îmbrățișat pe liderul PKK și i-a oferit refugiu la Damasc timp de aproape două decenii în timpul unei perioade tensionate în relațiile turco-siriene. Kurzii s-au simțit împuterniciți când a izbucnit războiul civil, sporindu-și visul de a înființa un Kurdistan în Siria, după modelul Kurdistanului irakian.
Poziția oficială a Turciei este că separatiștii kurzi din Kurdistanul irakian determină orientarea politică a kurzilor sirieni. Există peste 20 de baze militare turcești în nordul Irakului, predominant în Bashiqa, lângă Mosul, al doilea oraș ca mărime al țării după Bagdad. De asemenea, Turcia își extinde posturile în regiunea Metina din guvernoratul Duhok, în ciuda protestelor guvernului irakian, pentru a deveni punctul central al operațiunilor sale împotriva PKK. Ministrul de Interne al Turciei a declarat că țara sa va acționa în Irak, așa cum a făcut și în Siria, și va controla noi zone din regiunea sa de nord.
Continuă retorica
În 2020, Erdogan a spus că redeschiderea moscheii Hagia Sofia din Istanbul i-a reamintit poporului turc de puterea sa, simbolizând învierea și ruperea cătușelor de la picioare. El a promis că va continua marșul până când Turcia va ajunge la destinație. A mai spus că până în 2023, când țara sărbătorește centenarul fondării sale, va fi puternică, independentă și prosperă.
Dar așteptările sale sunt nerealiste, având în vedere criza economică din Turcia, slăbiciunea structurală și prăbușirea monedei. Cota de aprobare a lui Erdogan e în scădere, pe măsură ce poporul turc se zbate să o ducă de la o lună la alta și devine din ce în ce mai neimpresionat de aventurismul său în străinătate. Deși războiul din Ucraina a sporit importanța Turciei pentru NATO, SUA pot înfrâna ambițiile externe ale lui Erdogan dacă acesta îi amenință pe ceilalți aliați regionali. Planurile lui Erdogan pentru o Turcie mai mare sunt acum puse la îndoială. >>
