Planul secret al SUA de a supraviețui sfârșitului lumii

Sursa: Pixabay

Dosare CIA declasificate oferă o privire asupra manualului pe care guvernul federal îl va folosi în cazul unui război nuclear, scrie Foreign Policy, într-un material semnat de Marc Ambinder, care mai publică și în The Week și GQ. Redăm articolul pe larg.

Printre cele mai mari dileme de politică externă cu care s-a confruntat fostul președinte Jimmy Carter era și una ținută departe de urechile publicului, dar care căpăta o nouă relevanță: războiul nuclear și modul în care guvernul american va supraviețui. Deciziile lui Carter rămân clasificate, dar documentele declasificate de CIA în 2017, laolaltă cu arhivele mai multor biblioteci prezidențiale, oferă o fereastră spre pregătirile Casei Albe pentru o apocalipsă iminentă.

Astăzi, o astfel de apocalipsă ar putea fi declanșată de oricare dintre statele care posedă arma nucleară, inclusiv Coreea de Nord și Pakistan. În timpul președinției lui Carter, astfel de neliniști erau concentrate integral asupra Uniunii Sovietice. În acea perioadă, planificatorii militari, atât în ​​Uniunea Sovietică, cât și în Statele Unite, au început să se confrunte cu ceea ce până atunci fusese o erezie de neconceput: abandonarea catehismului distrugerii reciproce, care guverna ordinea globală încă din anii ’50, și pregătirea pentru supraviețuirea în cazul unui război nuclear total.

Carter și Casa Albă erau interesați de chestiuni specifice. Dacă președinția ar putea supraviețui după un război nuclear, ce ar face exact după aceea? Cum ar putea fi identificat comandantul suprem supraviețuitor? Cine l-ar identifica? Cum ar îndeplini cele trei funcții principale ale președinției: să fie șeful executiv al guvernului, șeful statului și comandantul suprem al forțelor sale armate?

Răspunsurile lui Carter au luat sub forma Directivei prezidențiale 58, care a fost emisă în ultimele luni ale președinției sale. Ronald Reagan a modificat aceste planuri, prin propria sa directivă prezidențială, în 1983. Conținutul acestora oferă informații despre continuitatea planurilor guvernamentale, care rămân în vigoare și pentru administrația Trump. Ele au fost imitate de programe de miliarde de dolari și au constituit un magnet pentru conspiraționiștii din întreaga lume.

Ceea ce urmează este o privire asupra modului în care guvernul a dezvoltat unele dintre secretele sale de securitate națională și asupra modului în care administrația Trump sau succesorii săi s-ar putea baza pe ele pentru a supraviețui sfârșitului lumii așa cum o cunoaștem.


Când Carter a preluat funcția, Uniunea Sovietică începuse deja să se pregătească pentru războiul nuclear. Avea un program scump de pregătire civilă, cu sute, poate mii de buncăre subterane.

Statele Unite, la rândul lor, l-au avut pe Ray Derby. Născut în Iowa, în 1935, Derby a devenit unul dintre principalii experți ai Departamentului Apărării în pregătirea pentru situații de urgență și răspunsul la dezastre.

În Europa, el a condus exerciții de evacuare non-combatante la nivelul NATO, instruind formatorii care au evaluat capacitatea fiecărei unități de a absorbi și de a rezista la un atac. În Statele Unite, a condus numeroase grupuri de lucru guvernamentale în domeniul apărării civile pentru accidente nucleare, biologice și chimice. El a elaborat, de asemenea, planul standard pe care bazele nucleare americane îl folosesc în caz de dezastru. Până la învestirea lui Carter, în 1977, Ray Derby fusese responsabil cu instruirea și operațiunile la Biroul de operații din Virginia de Vest din cadrul Federal Preparedness Agency (FPA).

La vremea respectivă, principalul plan federal pentru dezastre catastrofale precum războiul nuclear – Planul Federal de Urgență D – prevedea ca fiecare agenție federală să proiecteze, să dezvolte și să construiască propria instalație subterană întărită. În caz de urgență, guvernul va fi condus din buncăr. Majoritatea agențiilor nu și-au luat responsabilitatea prea în serios.

FPA l-a însărcinat pe Derby să evalueze punerea în aplicare a Planului D. Primul lucru pe care l-a remarcat a fost că agențiile rareori, sau chiar deloc, și-au repetat planurile.

Aceste eșecuri erau produsul neglijării sistemice, încă din zorii epocii nucleare. În afară de un scurt avânt, după criza rachetelor cubaneze, în timpul căreia s-au construit șase centre de relocare a guvernului federal pe tot cuprinsul SUA, apărarea civilă nu fusese tratată ca parte a descurajării strategice. Guvernul federal s-a dovedit dornic să cheltuiască bani pentru modernizarea armelor, nu pentru a proteja populația sau pentru a-i ajuta pe membrii săi să supraviețuiască unui atac nuclear. În anii ’70, multe agenții guvernamentale au renunțat la planificarea operațiunilor post-dezastru, presupunând că se ocupă de asta diferitele organizații federale care aveau cuvântul „pregătire” sau „mobilizare” în titulaturile lor.

Derby a considerat că problema de fond nu se reduce la finanțate. În sondaje, publicul american declara că dorește un program de apărare civilă. Dar oamenii trăiseră în pace și nu acordaseră atenție dezvoltării sale. Ei ar fi putut presupune că un program mare exista undeva acolo, gata de a fi folosit în caz de atac sovietic.

A apărut o altă complicație: pentru a salva în mod eficient țara în timpul unui război nuclear, armata a trebuit să treacă una dintre liniile sale roșii, implicându-se în securitatea internă. După războiul nuclear, legea marțială ar trebui să fie declarată aproape sigur, iar militarii au primit puteri extraordinare pentru a gestiona distribuția resurselor. Dar guvernul a presupus, de asemenea, că un fel de lege marțială ar fi necesară înainte de începerea războiului propriu-zis. De îndată ce a considerat că un război ar putea fi iminent, guvernul a planificat să evacueze părți semnificative ale populației, în special pe cei care trăiau în apropierea unor ținte militare strategice semnificative, iar factorii de decizie au știut că acest lucru ar putea necesita recurgerea la un anumit grad de coerciție, chiar utilizarea forței. Armatei și politicienilor nu le-a plăcut să vorbească despre acest scenariu. Prin urmare, planurile au fost elaborate în secret și clasificate, asigurând o mai mic vizibilitate și responsabilitate publică.

Dar cum rămânea cu membrii guvernului înșiși? În caz de urgență sau de schimbare a statutului Condiției de Apărare, șefii de Stat Major vor ordona mutarea a 60 de oficiali în principalele zone de relocare.

Guvernul amenajase și opera o instalație specială pe vârful Muntelui Weather, în Berryville, Virginia, de unde un grup de oficiali de vârf urmau să conducă războiul nuclear. Alte zone de relocare, aflate în așteptare, au fost amenajatee în apropiere de Hagerstown, Maryland și Martinsburg, Virginia de Vest, la baza marină de lângă Quantico, Virginia (pentru FBI) ​​și Front Royal, Virginia, în apropiere de o unitate unde Departamentul de Stat trebuia să se regrupeze. Todoată, alții erau puși la adăpost în colegiile din interiorul sau din apropierea Beltway.

Dar elicopterele Armatei și Forțelor Aeriene erau suficiente pentru a transporta doar o treime din numărul oficialilor necesari (s-au dat instrucțiuni de a se găsi altă variantă, nespecificată, de drum în caz elicopterele nu erau disponibile). Orice lider american de top care a reușit să ajungă la Mount Weather a putut remarca faptul că posibilitățile de a comunica cu agențiile federale, alte guverne și cu poporul american era, în cel mai bun caz, discutabilă, iar asta pentru că locurile respectiv funcționa în general cu personal minim.

Mulți lideri politici au luat în râs sugestia de a se instrui pentru război ori pe cea de a se ascunde voluntar în buncărele secrete, departe de public și de familiile lor. De pildă, fostul vicepreședinte al SUA, Dick Cheney, s-a numărat printre congresmanii sceptici din perioada anilor ’70. Americanii bănuiau că sovieticii știau tot. Au cumpărat chiar și terenuri situate la baza Muntelui Weather doar pentru a monitoriza sosirile și plecările personalului de urgență.


În momentul în care Jimmy Carter a devenit președinte, țara cheltuia mai puțin de 100 de milioane de dolari pe an pentru apărarea civilă, comparativ cu peste 30 de miliarde de dolari pe an, necesari menținerii armelor sale nucleare „la zi”. Carter a devenit primul președinte care-i acorda o atenție semnificativă, de la John F. Kennedy încoace. În septembrie 1978, el a declarat că apărarea civilă era parte a descurajării strategice a țării, deoarece o populație sau un guvern vulnerabile la atacul nuclear erau și mai vulnerabile când venea vorba de constrângerile pe care le-ar implica amenințările cu un atac nuclear. O scurtă directivă prezidențială, care a fost clasificată la acea vreme, spunea același lucru, ba încă ceva în plus.

La început, bugetul apărării civile din America a crescut modest. Dar o serie de studii au recunoscut cât de slabă devenise această infrastructură. Adăposturile construite în anii ’50 erau învechite și trebuiau reamenajate sau înlocuite. Ordinele executive de împărțire a atribuțiilor către diferitele agenții fuseseră ignorate pe scară largă. Nu existau prevederi federale pentru evacuarea populațiilor mari, nucleul oricărui program de apărare civilă. Exercițiile militare au ignorat scenariul ipotetic. Aceste studii au stabilit, de asemenea, calea către o politică cu totul nouă.

Trecând peste obiecțiile Pentagonului, Carter a aprobat în cele din urmă o consolidare a programelor de apărare civilă și de continuitate într-o singură agenție, stabilind totodată și un obiectiv ambițios. În timpul unui război nuclear total, guvernul urmărea să asigure supraviețuirea 80% din țară și ar fi trebuit să se pregătească să facă acest lucru cu un buget mai mic de 250 milioane dolari pe an.

La 19 iunie 1979, a fost înființată Agenția Federală de Management pentru Situații de Urgență (FEMA). Carter a ridicat importanța directorului agenției, atribuind Consiliului de Securitate Națională și Pentagonului sarcina de a supraveghea pregătirea civilă. Acum era legat în mod inextricabil de securitatea națională, ca și de politica nucleară strategică. Un memoriu secret al CIA spunea că „planificarea trans-atacului” – cum ar putea funcționa Președinția în timpul unui război nuclear – făcea parte acum din strategia de securitate națională.

Era tocmai ceea ce dorea să audă Ray Derby: FEMA se va ocupa de programul FPA pentru continuitatea guvernului, la care lucra Derby, dar FEMA avea sarcina de a prelua controlul instalației speciale de la Mount Weather. Secretul va crește, la fel și bugetul, și amprenta sa. Ar fi responsabil cu lista oficială a „supraviețuitorilor” și stocul de resurse care necesar pentru reconstruirea guvernului după războiul nuclear.

Între timp, Casa Albă s-a concentrat pe cea mai grea provocare dintre toate: conceperea unui mecanism pentru viitorii președinți referitor la executarea ordinelor de război nuclear în timpul și după un schimb nuclear de focuri. La începutul președinției lui Carter, directorul Biroului Militar al Casei Albe, Hugh Carter, a convocat un mic grup de lucru pentru a revizui Planul de Urgență al Casei Albe, document top secret care a stabilit modul în care Secret Service îl va evacua pe președinte, ca și modul în care Biroul Militar al Casei Albe ar urma să instaleze un succesor dacă președintele ar fi ucis.

Modelul de bază apare într-o serie de documente, așa-numitele documente prezidențiale privind acțiuni de urgență (PEAD), pe care col. Bill Odom, consilierul militar al lui Zbigniew Brzezinski, le-a revizuit. Odom a considerat procedurile propuse ca vădit lipsite de imaginație și de legătură cu realitatea.

Un memoriu al Casei Albe a menționat că comunicările de zi cu zi între Pentagon și facilitățile prezidențiale de urgență de la Mount Weather, Camp David și Casa Albă au fost „satisfăcătoare” în condiții normale. Dar în timpul unei tulburări civile sau a unui „sabotaj necoordonat”, era evident că nu va fi suficient. S-a mai stabilit că acele facilități ar fi oferit puțină protecție în cazul unui război convențional sau nuclear – cu alte cuvinte, oricare dintre oficialii înghesuiți acolo probabil că nu vor rezista prea mult timp până să fie vizați de ei înșiși.

Concret, aceasta a însemnat că posturile de comandă fixă ​​nu vor funcționa. Un post de comandă mobil era o opțiune teoretică. Dar Casa Albă nu putea depinde de îmbarcarea președintelui sau a succesorului său pe un avion de evacuare de urgență într-un atac nuclear surpriză. Chiar dacă ar fi reușit să facă acest lucru, era imposibil să știe ce fel de personal va avea la dispoziție.

Între timp, pentru că doar Carter și vicepreședintele Walter Mondale aveau valize nucleare care le puteau autentifica identitățile lor de comandanți șefi, sistemul de comandă și control nuclear al țării risca să se oprească dacă ambii ar fi incapacitați sau ar fi murit, cu excepția cazului în care, în armată, ar fi existat un alt mod de identificare a succesorilor prezidențiali.

Soluția inițială, oferită de Oficiul Militar al Casei Albe, a fost ca numele de cod să fie rostite de către cei desemnați. Așadar, dacă președintele Camerei Reprezentanților Thomas P. „Tip” O’Neill Jr. ar fi considerat singurul care a supraviețuit, tot ce ar avea nevoie pentru a obține controlul complet asupra guvernului și arsenalului său nuclear ar fi să-i ofere ofițerului de la centrul de comandă al Pentagonului o mostră vocală pentru verificarea identității sale, rostind termenul FLAG DAY. Pentru președintele pro tempore (ales de Senatul), următorul la rând, parola era FOUR FINGER. Secretarul de stat, Cyrus Vance, și-ar fi autentificat identitatea rostind FADE AWAY.

Apoi, ofițerul respectiv de la Pentagon ar încerca să se asigure că supraviețuitorul care îl apelează chiar este cine pretinde că este. Dar, dacă rachetele sovietice ar fi fost pe drum, autorii respectivului mecanism nu aveau nicio îndoială că într-un asemenea moment se va apela la scurtături, cu riscuri incalculabile pentru eficiența răspunsului militar al țării și securitatea sa.

Având în vedere aceste provocări, grupul de lucru al Casei Albe a încercat să conceapă o idee mai flexibilă și mai descentralizată a ceea ce a însemna supraviețuirea guvernului. În definirea continuității președinției, grupul de lucru s-a trezit întorcându-se la trei concepte centrale: supraviețuire (președintele și echipa sa de sprijin de bază trebuiau să iasă la război), conectivitatea (trebuiau să comunice între ei, cu țara și cu alți șefi de stat) și suportabilitate (oamenii aveau nevoie de ajutorul altor oameni).

Aceasta a dus la o recomandare-cheie: desfășurarea și pre-poziționarea a cinci agenții cu câte 50 de persoane, menite să sprijine echipa prezidențială. Aceste „echipe prezidențiale de suport”, cu nume de cod TREETOP, s-ar desfășura aleatoriu în oricare dintre cele „câteva sute de locații sau chiar 2-3.000, care ar fi preselectate”, permițând astfel o relocare instituțională „extrem de flexibilă și adaptată”.

Echipa lui Odom a întocmit o listă de cerințe pentru aceste echipe. Primul lucru pe care l-ar face o echipă dislocată a fost identificarea și autentificarea președintelui propriu-zis – succesorul, conform rangului. Detaliile sistemului pe care l-au dezvoltat rămân extrem de clasificate, dar așa cum mi-a fost descris, ar putea fi primul exemplu de „cipuri de urmărire” încorporate în cardurile prezidențiale de suport, care ar fi amplificate de repetoarele de frecvență radio. Semnalele vor fi colectate de FEMA și Centrul Național Militar de Comandă. Și alte tehnologii critice, de suport pentru potențialii președinții, ar fi etichetate și urmărite, ca un strat suplimentar de protecție împotriva penetrării lor. De remarcat că planul a luat-o înaintea tehnologiei disponibile. Abia în administrația George W. Bush, guvernul i-a putut urmări, pasiv și electronic, unii succesori prezidențiali prin sateliți și sistemul de telefonie mobilă.

În al doilea rând: Fiecare echipă trebuie să ajute succesorul să îndeplinească cele trei funcții prezidențiale principale: comandant șef, șef de stat, director executiv. Echipa ar trebui să discute cu alte echipe dislocate care au supraviețuit și să se identifice în siguranță. Ar trebui să comunice cu Pentagonul sau cu ceea ce a supraviețuit din el pentru a executa planul de război nuclear. Ar trebui să primească informări și evaluări privind daunele suferite. Ar trebui să vorbească și cu guvernele locale și de stat. Mai prozaic, cele 50 de persoane din fiecare echipă ar trebui să fie pregătite să funcționeze ca o filială executivă de sine stătătoare, fără ajutor extern pentru cel puțin șase luni.

Revizuirea operată de Odom a continuat lent. Agențiile au fost solicitate să analizeze dacă pot îndeplini o serie de ordine executive secrete. Aceste comenzi rămân clasificate până în zilele noastre, dar anumite documente publice oferă frânturi de informații. Casa Albă Carter a emis în cele din urmă cel puțin 29 de PEAD-uri. PEAD 2 s-a ocupat de reconstituirea Congresului, o problemă dificilă pentru ramura executivă, mult mai puțin menționată în corespondența deschisă. PEAD 5 a fost intitulat „Furnizarea pentru mobilizarea resurselor națiunii”. PEAD 6 s-a ocupat de apelarea unei forțe de rezervă civile de urgență.

Cum ar fi reconstituit Congresul? Ce resurse ar fi mobilizate? Cine ar fi redactat? Încă nu știm.


Știm asta. Atunci când directiva prezidențială Carter care codifica aceste schimbări a intrat în vigoare, la sfârșitul anului 1980, CIA a înființat propria agenție secretă, Oficiul Național de Sprijin pentru Situații de Urgență, care avea sediul în Virginia, primește contribuții de la toate direcțiile CIA și dislocă echipe de sprijin pentru succesor formate din trei persoane, în locațiile TREETOP, decise aleatoriu, la momentul respectiv.

Știm, de asemenea, din documentele bugetare, că agențiile au început să solicite mai mulți bani pentru finanțarea echipelor de sprijin. Știm că Pentagonul a început să testeze centrele de comandă mobilă întărite. Știm că Forțele Aeriene au dezvoltat planuri de adăugare a lățimii de bandă electromagnetice dedicate continuității guvernării, în ultimii săi sateliți. Știm că un succesor prezidențial desemnat va începe să fie adus pe Mount Weather în timpul unor evenimente care reunesc toate sucursalele guvernului, la fel ca discursul privind Starea Uniunii.

Mai știm că Reagan a găsit sistemul inadecvat. El fusese informat în această privință înainte de a prelua președinția, dar participarea sa la jocurile de război din Ivy League, din 1982, l-a convins că o președinție de supraviețuire era de neatins și constituia o mare breșă în apărarea țării. Unul dintre principalii săi asistenți, Thomas Reed, împreună cu atașatul Marinei în cadrul Consiliului Național de Securitate, Oliver North, l-au convins pe Reagan să permită unele modificări în sistemul Carter, în loc să îl abandoneze.

Flash-forward 35 de ani. Rusia a luat Crimeea cu forța, iar un NATO sub-finanțat e îngrijorat că o invazie a statelor baltice ar putea aduce alianța în pragul războiului. Statele Unite sunt îngrijorate de faptul că Coreea de Nord este pe punctul de împerecherea focoaselor nucleare cu rachetele balistice intercontinentale care ar putea atinge părți ale teritoriului SUA. Președintele Donald Trump poate fi încă amăgit cu tweet-uri, a apelat la forța militară împotriva unei națiuni suverane susținute de Rusia, după ce a văzut imagini televizate cu copii care mor din cauza expunerii la gazul sarin, a vorbit despre construirea unui arsenal nuclear mai mare (și nu doar mai bun) și nu a demonstrat (încă) temperamentul necesar pentru a răspunde cu tact unei crize.

Planurile de supraviețuire de urgență au evoluat de la epoca lui Jimmy Carter. Putem presupune fără să ne înșelăm că succesorii prezidențiali vor fi autentificați cu ceva mai mult decât un nume de cod șoptit. Dar amenințările care ar putea determina utilizarea lor sunt încă mai aproape decât am spera cu toții.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here