Vineri, 15 Iunie 1990
Am ajuns la Opran acasã pe la 3 p.m. La telefon, nevasta ambasadorului Marea Britanie Atkinson îmi confirmã cã Elisabeth tocmai plecase spre aeroport. La vreo 10 minute dupã plecarea voastrã, au sosit minerii. Au intrat, peste gard, în grãdinã. Au stat mult acolo, mi-a spus Veronica. Vorbesc apoi la telefon cu Petre Roman. Tipografia nu a fost distrusã, îi spun. Am trimis pazã pentru casã. Doar suntem vecini, mi-a zis primul ministru. Mã întorc atunci, acum, si ne vedem, mâine, în Parlament, a fost reactia mea. Conversatie foarte plãcutã, foarte civilizatã. Când l-am asigurat cã niciodatã nu i-am sustinut, cã nu le-am dat nici un leu manifes tanåilor din Piata Universitãåii, reactia lui Roman a fost pozitivã: Mã bucur cã-mi declarati acest lucru. Bãiatul (Nicolae) dumneavoastrã a declarat cã ati fost ridicat de la domiciliu si dus la o destinatie necunoscutã si cã tipografia a fost distrusã. N-am fost deloc în legãturã cu el. Nefiind în stare sã mã gãseascã, cãci numai el poate sã ne telefoneze, noi nu, e clar cã din îngrijorare a spus ce a spus. Dar din bunã credintã. De asta sunt sigur, a fost reactia mea. I-am promis cã voi åine seama de asigurãrile ce-mi dã, în ce voi spune presei la prima ocazie. Ne-au servit o masã foarte bunã si am privit, întristati, cum echipa Camerunului ne-a bãtut cu 2-1, la Campionatul Mondial de Fotbal. Târziu, ne telefoneazã Mihai Leu. Au distrus totul. Casa e un dezastru, ne-a spus. Ce facem? i-am întrebat pe ai mei. Diverse alternative. Înclinau sã stãm acolo, la Câmpulung, cel putin peste noapte. M-am gândit sã merg direct la Cluj, cãci între timp se anuntase cã Parlamentul se întruneste abia luni dimineatã si eu trebuia sã fiu la Cluj, pentru sfintirea episcopului greco-catolic Henåiu, duminicã dimineatã. S-a sugerat, de asemenea, sã mergem la Timisoara. Acolo vom fi în sigurantã. De acolo putem trece, clan destin, frontiera, la nevoie. Am respins ultima sugestie. Dacã noi, românii, liderii, nu îndrãznim, cum s-o facã poporul? Trebuie sã luptãm pentru democratie. Cu orice risc. Am decis, deci. Ne întoarcem acum, le-am zis. Am plecat pe la 8 seara. Am ajuns pe la ora 23.00. Doi indivizi, cu pistol la brâu, în fata casei. N-au vrut sã intre în casã, desi i-am invitat insistent. Jalnic. Vandalism pur. Tot discutam dacã sã dorm sau nu în casã si vine Rodean.
Ne-au înconjurat din toate pãråile. Se referea la mineri. Au început sã escaladeze gardul spre grãdinã. Ne-am refugiat pe acoperisul bucãtãriei ca sã iesim prin spate. Intraserã. Strigãte. Dragos Serban, cu o rangã de fier în mânã, s-a repezit spre vreo cinci mineri, tãind aerul. Asa s-au retras. Dragos a tras zãvorul spre curtea casei. Bãtãlie mare, strigãte. Rodean sare, Sandu Pobereznic sare. Eu rãmân pe acoperis. Îi prind pe toti. Pe Mihai Leu l-au prins în casã, cãci el nu a îndrãznit sã iasã pe fereastra de la etaj, ca sã ajungã pe acoperisul unde ne refugiasem. Rãmas singur, m-am întins în umbra casei. Poate nu mã gãsesc, mi-am zis. Dar asta nu se poate, tot eu mi-am dat rãspunsul. Pentru mine au venit, nu pentru ai mei. Nu voia mea, ci voia Ta sã fie, Doamne, mi-am repetat nemuritoarea frazã de acceptare a puterii divine, a soartii. Bineînteles, m-au gãsit. “Criminalule… etc…”, mi s-au adresat, strigând. Aveau tot felul de „arme“:sârmã împletitã, cabluri, ciomege. Nu sunt criminal. Uitati-vã la mine. Arãt eu a criminal? Nu-l lovi, a spus unul dintre ei, când un altul era sã mã plesneascã. Eram calm. Dacã mi-a venit ceasul, asa sã fie. M-au ajutat sã cobor. “Încet, încet”. Da, sunt cam bãtrân, le-am zis. “Ia mai las-o”, a vociferat unul dintre ei. M-au trecut din mânã în mânã. De douã ori, pânã am ajuns la pãmânt. Erau încântati. Jubilau. M-au prins. Afarã, în stradã, multi. I-am vãzut si pe ceilalti. Pe Dragos, Sandu, Mihai – el era cu mult înainte, fiind capturat primul – pe Rodean. Nu m-au lovit. M-au busculat. Când am sosit în stradã, unde erau parcate camioanele minerilor, m-au tras ba într-o parte, ba în alta. Senatorul Dan Iosif a insistat: „Trebuie sã-l duc la Guvern”. Minerii erau decisi sã mã ducã cu ei, la Târgu Jiu. Sã mã judece acolo. Sau sã mã cãsãpeascã pe drum. “Eu am instructiunile mele. Lasã-mã! Trebuie sã-l duc la Guvern”. Au cãzut de acord, în învãlmãsealã. Doi mineri s-au suit cu noi trei, în aceeasi masinã, unul în poalele celuilalt, la dreapta mea. Au vorbit tot timpul. Erau bãuti. Nu mai descriu celelalte amãnunte. Cazimir Ionescu, unsuros æi fals, ca de obicei. “Noi regretãm cele întâmplate. Dar pe mineri nu-i poåi opri. Ei au venit spontan la Bucuresti”. Michael Atkinson mi-a cerut sã-l chem la telefon. Era dupã miezul noptii. Mi-au dat voie s-o fac. I-am telefonat lui Celac, imediat ce am fost sigur de fapte, mi-a spus ambasadorul britanic. Am fost dusi acasã, Dragos cu mine, pe la 1.00 dimineata. Am stat mult de vorbã pe Strada Primãverii. Noi venisem în douã masini de la Guvern, din Piata Victoriei. Pe Primãverii am gãsit o altã masinã de Politie care patrula cartierul. Toåi cu talkie-walkie. Minerii puteau sã se întoarcã oricând. Erau peste tot. Nimeni nu-i mai putea controla. Alternativele examinate: întoarcerea în clãdirea Guvernului, hotel, la nepoata mea, Pusa Dan, sau la mine acasã. 218 Ion Ratiu Am optat pentru ultima, în cele din urmã. În fata casei, mare multime de politisti în uniformã. Vor sta toatã noaptea, m-au asigu rat. Am lucrat pânã la 4.30 dimineata, ca sã aranjez lucrurile, cât de cât, în dormitorul meu. Dragos m-a ajutat tot timpul. Obosit, am adormit tun, pânã la 7 dimineata. Eram în halat.
New book by Romanian visionary Ion Rațiu to be launched at Bookfest Bucharest 2026
