Jurnaliștii se simt cel mai confortabil criticând toate taberele, dar lucrurile o iau razna atunci când una dintre tabere este deosebit de ticăloasă
Ca fost corespondent străin în Orientul Mijlociu, m-am trezit adesea apărând industria în fața unor israelieni care acuzau existența unui bias în mass-media. Dar, observând habarnismul apologeților Hamas din întreaga lume, îmi dau seama că s-ar impune o mea culpa. Nu am reușit să spunem povestea acestei grupări jihadiste, considerată teroristă de Statele Unite, iar asta cu bun temei.
Nu mă refer la disputele obișnuite ale organelor de supraveghere a mass-media privitoare la titluri sau aspectele mai fine de etică jurnalistică, ci mai degrabă la un eșec elementar de comunicare. Și este un eșec în mare parte prin omisiune, cel mai vulgar dintre abandonurile jurnalistice; se poate nega în mod plauzibil intenția de a induce în eroare.
Pentru a fi clar, nu voi acoperi execrabilul guvern israelian al prim-ministrului Benjamin Netanyahu și nici nu voi ignora greșelile fundamentale ale Israelului: timp de 57 de ani a guvernat și a prost-guvernat milioane de palestinieni din Cisiordania, cărora nu le-a extins dreptul de vot. Ar fi trebuit să se desprindă. Niciuna dintre scuze – nevoia de securitate, refuzul ofertelor de pace – nu a făcut ca situația să fie cea corectă. Ce-i al Israelului, e al Israelului.
Dar sprijinul pentru Hamas în acest război nu este un sprijin pentru cauza palestiniană a unui stat independent pe o zonă din Țara Sfântă. Aceasta nu numai că nu este cauza Hamas – este tocmai ceea ce Hamas s-a străduit de zeci de ani să împiedice să se întâmple. O mare parte din lume pare să nu cunoască acest fapt central. Rețelele de socializare răspândesc dezinformare, da; însă, cu siguranță, căpitanii mult mai malignei mass-media mainstream nu au cum să se ascundă în spatele totalei impotențe ori să se spele pe mâini de rezultat. Ce-i al lor, e al lor.
Mass-media serioasă trebuie să facă mai mult decât să citeze toate părțile și să se ascundă în spatele unei definiții leneșe și fricoase a „relatării”; trebuie să sape adânc, să se gândească bine, să aibă coloană vertebrală și să distileze esența.
Și care este esența, când vine vorba de Hamas? Ei bine, Hamas nu este la putere în Gaza în urma alegerilor (așa cum se sugerează adesea, în mod eronat), ci în urma unei lovituri de stat (votul din 2006 în care Hamas a câștigat o pluralitate – nu o majoritate – a fost pentru întreaga legislatură a Autorității Palestiniene); conduce un stat mafiot cvasi-teocratic în care faptul de a face opoziție ucide, iar o sticlă de vin duce la arestare; și caută războiul etern, până la victoria totală. Începând cu anii 1990, ori de câte ori au existat discuții de pace, Hamas a încercat să le scufunde recurgând la terorism, astfel încât să scoată la iveală ce este mai rău la israelieni – iar israelienii au mușcat momeala.
De la capturarea violentă a Gazei, în 2007, ani buni Hamas a provocat Israelul cu tiruri de rachete. Acest lucru a fost tratat pe scară largă – inclusiv, cumva, de către Israel – ca o supărare stârnită de țânțari, fonduri muzicale sau paywall-uri. Hamas a furat, de asemenea, sute de milioane de dolari pentru a construi sute de kilometri de tuneluri fortificate unde se ascund operatorii săi și în care accesul populației este interzis.
Pe 7 octombrie, grupul a invadat Israelul și a masacrat barbar 1.200 de oameni. Există o oarece dezbatere cu privire la scop. Ziarul Haaretz a raportat săptămâna trecută că Hamas își făcea de fapt iluzii de a ocupa întreaga țară – o putere nucleară cu o populație de cinci ori mai mare decât populația din Gaza, cu un PIB de lumea întâi, o armată de top 10 și o tehnologie de vârf de talie mondială. Mai probabil este însă faptul că știau că atacul lor va provoca o răzbunare masivă, lucru, pentru ei, binevenit.
Războiul, în care Hamas folosește civili ca suprem scut uman colectiv, se desfășoară în conformitate cu proiectul avut în vedere de Hamas. Probabil că s-ar putea termina într-o secundă dacă Hamas și-ar dori asta; Israelul va preda Gaza altor forțe și va permite liderilor Hamas să se exileze, în schimbul ostaticilor rămași. Dar războiul este ceea ce preferă Hamas, deoarece știe că vor fi afectate poziția globală a Israelului, economia și coeziunea sa socială. În universul acesta contorsionat, pentru palestinieni „martiriul” este un preț ieftin de plătit. Guvernul lovit de cretinism al Israelului a făcut restul – de exemplu, jucându-se cu ajutorul umanitar, până când președintele Joe Biden s-a răstit la Netanyahu, săptămâna trecută.
Acestea sunt adevăruri simple pe care oricine familiarizat cu faptele le cunoaște bine, inclusiv, dar mai ales, amărâții de palestinieni care au suportat greul cruzimii Hamas. Tot ce trebuie să faci este să vorbești cu oameni educați din Gaza, care au reușit să scape din strânsoarea de fier a Hamas. Dar faptul de a le prezenta fără echivoc intră în conflict cu preferința presei pentru faptul de a părea neutru. Ar suna ca și cum ai lua partea, iar viața este prea scurtă pentru ca jurnaliștii să facă față acestei acuzații toxice.
Mass-media internațională serioasă se simte cel mai confortabil atunci când poate menține o distanță confortabilă față de orice protagonist. În general, acest lucru este înțelept. Este, de asemenea, o afacere bună, pentru că mass-media se luptă să rămână pe linia de plutire din punct de vedere financiar și nu are nevoie de durerea de cap a controverselor politice – așa cum spunea Michael Jordan, și republicanii cumpără pantofi sport. Și astfel, în general, gravitează către un soi de prezentare a ambelor laturi, lucru care le sugerează cititorilor și telespectatorilor că nu există băieți buni în cutare sau cutare domeniu. De obicei, este suficient de precis încât să funcționeze destul de bine.
Eșuează însă atunci când piața consumatorilor de știri – sau alți jucători puternici – și-a ales tabăra. Mass-media l-a prezentat în mare parte pe președintele Rusiei, Vladimir Putin, ca fiind satanic, iar pe Volodimir Zelenski din Ucraina ca fiind un eroic poznaș. Așadar, acoperirea războiului din Ucraina a fost puțin simplistă și abia de a reflectat punctul de vedere rusesc. Dar acesta nu este, în general, cel mai rău lucru din lume: Putin este odios și atacul Rusiei asupra Ucrainei a fost, în ultimă instanță, o greșeală și o crimă.
Nu există un astfel de noroc în cazul războiului din Gaza. Mass-media și-a păstrat în mare măsură instinctele sale de imparțialitate: „Ambele tabere” au narațiunile lor și ambele au bunele și relele lor. O fi una un grup terorist, iar cealaltă o democrație înclinată spre Occident, dar în această eră a narațiunilor decolonizării progresiste, o asociere cu Occidentul nu te va duce prea departe în relația cu o mare parte din mass-media occidentală. Ironic.
Israelienii au într-adevăr părți bune și părți rele. Dar Israelul este o democrație care își poate debarca guvernul inutil și probabil o va face. Zona mainstream din Israel vrea să scape de conflictul cu palestinienii și privește problema în mare parte prin prisma securității. Israelul are ultranaționaliști, coloniști violenți și fanatici religioși, dar cea mai mare parte a populației locuiește în același univers euclidian, împărtășește aceleași valori și crede în același primat al rațiunii ca majoritatea consumatorilor de știri din străinătate.
Nimic din toate acestea nu se poate spune despre Hamas și, deoarece Hamas este omnipotent în Gaza, ar trebui să se afle în centrul atenției mass-media. Este o mișcare fundamentalistă violentă care urmărește nu doar dispariția Israelului, ci și, împreună cu colegii săi de călătorie jihadiști, a Occidentului. Hamas și complicii săi nu împărtășesc niciuna dintre valorile care ghidează lumea modernă, de la respectarea drepturilor omului, la libertatea de exprimare și până la statul de drept.
Există atât de mulți occidentali, în special din generația Z, prea slabi la minte pentru a înțelege asta? Poate, într-o anumită măsură. Dar eu spun că un factor major este acela că nu sunt informați.
Este vorba de un antisemitism al corpului presei străine, așa cum se vor grăbi să atace unii partizani israelieni? Nu prea, din experiența mea. În mare parte e vorba de lenea intelectuală tipică epocii noastre, un exces de cinism tipic jurnaliştilor şi un prag de nebuloasă „woke”.
Unii susțin că nimeni nu i-a numit pe jurnaliști să conecteze punctele pentru oameni și că cea mai înțeleaptă abordare ar fi doar „relatarea faptelor”. Școala de gândire orientată numai spre fapte ratează ceva elementar. Fiecare nanosecundă din univers împroașcă cu o infinitate de fapte. Faptul de a alege care minoritate minusculă dintre ele va fi urmărită și cum va fi prezentată implică deja un apel la judecată.
Când rezultatul este normalizarea unei monstruozități ca Hamas, aceta se numește malpraxis. Am fost eu însumi vinovat? Tot ceea ce pot spune, ca Oscar Schindler în film, este că simt că nu am făcut suficient.
De ce este idiot planul lui Netanyahu de a închide Al Jazeera
