Industria de știri și-a asigurat propriul declin cu planuri de afaceri doar pe jumătate coapte, „pivoturi” capricioase, un accent exagerat pe ortodoxia progresivă, săbiciunile vârstei și a unei versiuni necinstite a obiectivității.
Industria știrilor se tăvălește după o paradă de erori de peste două decenii, iar acesta este un dezastru, deoarece schița brută a istoriei nu poate fi produsă de algoritmi sau de înțelepciunea mulțimii.
Societățile deschise și piețele libere au nevoie de jurnaliști dedicați și cunoscători, capabili să explice și să conecteze punctele. Alegătorii și investitorii vor face greșeli groaznice dacă informațiile provin doar de la partizani, iar rețelele de socializare – de unde americanii își obțin informațiile din ce în ce mai mult – este o zonă de isterie, extremism și prostii.
Industriile aflate în criză nu au tendința de a reflecta sobru. Dar acum acest lucru este atât de important încât ar trebui să sperăm cu ardoare la o excepție.
Pentru început, ne confruntăm cu un paradox de bază: dacă veniturile nu acoperă costurile, știrile trebuie subvenționate și astfel nu pot fi cu adevărat independente, făcând suspecte relatarea și analiza. Dar, dacă este independentă de zonele externe, industria are nevoie de venituri care sunt, de asemenea, problematice: publicitatea colorează jurnalismul într-un fel, iar cititorii plătitori îl colorează în altul, deoarece conținutul trebuie să fie suficient de interesant.
Această ultimă picătură – nevoia de a fi interesant – este poate cea mai acută, deoarece publicitatea a migrat în cea mai mare parte către căutare și rețele sociale, producând o luptă nebună pentru taxarea conținutului.
A oferi audienței ceea ce își dorește sună democratic și non-elitist. Dar dacă o mare parte din public preferă prostiile și scandalul?
Paradoxul este că mulți consumatori de știri nu au încredere în știri dintr-o varietate de motive – de exemplu, din motive de părtinire sau clickbait – fără de care nici nu le-ar găsi suficient de interesante pentru a plăti pentru ele.
Când există o ciocnire între ceea ce publicul consideră interesant și ceea ce jurnaliștii consideră important, unii dintre profesioniști cred că știu mai bine și există un argument bun în protejarea integrității mărcii pe termen lung.
Și totuși, cu fiecare decizie a jurnaliștilor de a prefera ceea ce consideră ei a fi important (să zicem, un război în Africa centrală) decât ceea ce publicul consideră interesant (Kardashian a rupt din nou internetul!), editorii pun banii pe masă. Sunt mai puțin susceptibili de asta (după cum vedem în reducerile de la BuzzFeed News, care a încercat să tragă o platformă clickbait într-o direcție mai serioasă).
Da, mass-media pentru gusturi mai rafinate (highbrow, în eng. orig.) încă există – și chiar prosperă.
Publicațiile de investigație și explicative câștigă o audiență plătitoare. Ele chiar se modernizează în mod util – în unele cazuri, prin adoptarea depunerilor (un model care îmbogățește într-un mod economic). Astfel de publicații abordează destul de bine problemele naționale și globale.
Dar configurația exacerbează o inegalitate toxică.
Cei deja educați și în general confortabili vor citi The New York Times, Die Welt, The Wall Street Journal, Le Monde, Haaretz și The Economist, obținând încă mai multe informații și, prin urmare, mai multe avantaje.
Oamenii mai bogați vor înțelege mai bine geopolitica, tehnologia și economia, în timp ce ceilalți se bucură de reality TV și de pornografia imobiliară. Decalajele societale vor deveni mai toxice și elitele vor dispera de la atâta democrație, pe măsură ce lucrurile se întâmplă astfel.
Provocarea este extinderea audienței plătitoare dincolo de cei cu studii superioare și educarea mai multor oameni, ceea ce este o chestiune politică.
În timp totul se derulează astfel, unele societăți pot începe să ia în considerare modalități de a îndepărta jurnalismul de la faptul de a fi o afacere.
Apar două alternative principale: post local organizat ca un trust public – finanțat din taxe, nu diferit de BBC, care funcționează oarecum bine – și, respectiv post local organizat ca un trust caritabil, filantropic la bază, și mai degrabă ca un model primit cu scepticism în Statele Unite.
Remedierea tuturor acestor lucruri este o discuție deosebit de grea în Statele Unite, pentru că America corporativă este mai birocratică și mai cu aversiune față de risc decât îi place să creadă, iar oamenii calcă pe coji de ouă. Dar trebuie să spargem niște ouă.
Pentru început, industria are nevoie de oameni mai inteligenți la vârf.
Ziarele au greșit dezastruos în anii 1990, aruncând totul în online, gratuit. Este greu să te întorci, deoarece editorii încearcă să folosească modele de plată echivalente abonamentelor.
Multe site-uri nu au conținut suficient de unic pentru a genera acest tip de angajament. Editorii urau „microplățile”, cel mai apropiat echivalent al ridicării unei copii, mai întâi pentru că sistemele de plată online nu erau încă mature, iar acum de teama de a canibaliza abonamentele.
O parte din motivul celor 20 de ani de confuzie și șarlatanii pe partea de venituri este că, deși mass-media plătește ceea ce trebuie pentru jurnaliștii buni, nu poate plăti sufiecient produse și oameni de afaceri pentru a concura. Deci, inovația și viziunea se află în general în altă parte.
În disperarea lor, entitățile de știri au făcut exces de zel și s-au cățărat pe cauze și teme la modă.
Acesta a fost „pivotul către video”, schimbarea mamut de azimut, din ultimii ani, în care reporterii tenace și scriitorii geniali au fost considerați relicve, cu excepția cazului în care s-au dovedit improbabil de telegenici sau abili cu camera video. Concedirile din rândul „jurnaliştilor de text” au fost făcute să pară progrese, deoarece prezentarea selectivă a datelor a convins pe toată lumea că videoclipul este regele.
Îmi amintesc că un director media senior, din Washington, mi-a spus că viziunea ei era să „renunțe” la poveștile text cărora le lipseau videoclipurile bune. Am întrebat-o dacă ar fi „renunțat” la Watergate, deoarece Deep Throat nu ar fi apărut în fața camerei. M-a privit cu suspiciune; gândirea de grup era procedeul ei preferat, iar introspecția puțea a text.
Video nu este de preferat textului pentru transmiterea informațiilor. Este ineficient și nu poate fi scanat. Fie necesită o investiție de timp, fie este superficial. Videoclipul este de preferat ca mijloc de… transmitere video. Bun pentru unele lucruri, el nu este atât de bun pentru altele.
Videoclipul poate fi combinat cu anunțuri pre-roll pe care utilizatorii le vor tolera dacă sunt scurte. Ar trebui să facă parte din oferta digitală. Dar nu trebuie să uităm că ceea ce a condus cunoașterea umană și, probabil, o va face întotdeauna a fost cuvântul.
Cel mai recent tipar este pivotul către podcasturi; preocuparea mea, dincolo de mai multă risipă de resurse în scădere, este aceea că consumatorii de știri nu vor reuși să audă apropierea unui autobuz.
În disperarea de a atrage tineri, liderii mass-media au făcut, de asemenea, un pivot nesăbuit spre progresism.
Progresiștii reprezintă abia mai mult de unul din 20 de americani, iar celorlalți în cea mai mare parte nu le plac politica de identitate și cancel culture. Când americanul obișnuit vede editorii concediați și forțați să-și facă scuze pretinse pentru încălcări ale ortodoxiei progresiste, acest lucru alimentează neîncrederea.
Acest lucru se atașează și procedurilor de angajare. În America, jurnalismul a fost de prea mult timp un teren de joc al omului alb și este corect ca redacțiile să reflecte mai bine comunitățile pe care le deservesc – nu numai pentru că astfel de redacții e mai probabil să fie sensibile la nevoile publicului, ci și pentru că comunitatea ar prefera acest lucru și, așadar, este o afacere bună.
Dar trebuie să oferim și un produs grozav și nu trebuie să ignorăm meritocrația. HR va nega că acest lucru se întâmplă vreodată, dar mulți reporteri sunt convinși că este așa. Teama lor de a se pronunța – atât cu privire la practicile de angajare, cât și la modul în care politica progresistă a înăbușit discursul, în redacții – reflectă o cultură a fricii care este opusul discursului deschis pe care jurnalismul trebuie să-l respire.
Între timp, mass-media este plină de bigotism cu care toți am fi norocoși (într-un fel) să ne confruntăm: tema vârstei, ageism-ul.
Tinerețea se corelează cu multe calități ale unui bun jurnalist. Tinerii au energie, idealism, curaj și dorință de a lucra pe bani puțini. Dar nu au experiență de viață și e mai puțin probabil să fi învățat moderația. Au aceeași inteligență, dar mai puține cunoștințe și rareori înțelepciunea pe care o poate oferi vârsta.
Cu toate acestea, mass-media nu are aproape niciun interes să angajeze persoane cu experiență. Șansele ca jurnaliștii de 50 de ani să găsească un loc de muncă atractiv în industrie sunt mici (deci se agață de locurile lor de muncă și, prin urmare, numărul lor este încă mare). Este o prostie, pentru că vârsta lor este din ce în ce mai mult vârsta cititorilor, pe măsură ce lumea occidentală îmbătrânește.
Chiar dacă își va reveni din calamitățile de mai sus, industria de știri din Statele Unite se va confrunta în continuare cu o sarcină herculeană: să-și rezolve problema imparțialității.
Organizațiile de știri din SUA au urmărit o versiune falsă a acesteia. Faptele sunt fapte, dar există cel puțin două moduri în care adesea denaturăm obiectivitatea. Primul este în alegerea a ceea ce este important. Al doilea este modul de prezentare a ceea ce este selectat pentru prezentare: alegerea narațiunilor, a protagoniștilor și a citatelor determină impresia lăsată cititorilor și spectatorilor.
Cu toate acestea, principala problemă a jurnalismului american a devenit nu prea multă subiectivitate, ci un refuz din convingere de a face un apel atunci când un apel este extrem de necesar. Acesta este flagelul „ambelor părți” (bothsidesism, în eng. orig.).
Mass-media serioasă din America este obsedată să prezinte toate părțile – sau miticele „ambele părți” – ale fiecărei probleme. Este o modalitate de a părea neutru și evidențiază conflictul, care vinde. Acest lucru nu funcționează bine într-o lume care este inundată de dezinformare, în care mulți lideri nu au nicio rușine. Poate părea și necinstit: unele părți pur și simplu greșesc.
O parte din motivul pentru care există mai puțină confuzie în rândul populației europene cu privire la încălzirea globală cauzată de om ține de faptul că mass-media de acolo – uneori luată în râs pentru că ia trufie partea cuiva sau a ceva – nu le acordă timp egal negaționiștilor problemelor de climă.
În ciuda tendinței spre gândirea de grup, industria de știri ar trebui să încerce o regândire. A noastră este o lume imperfectă de fum și oglinzi, în care decența și moralitatea concurează cu venalitatea de orice fel. Oamenii cumsecade, jurnaliştii cumsecade nu pot fi indiferenţi la masacre şi escrocherii. O imparțialitate prefăcută, în fața cruzimii sau a furtului, poate părea inumană, nu doar necinstită.
Actorii cheie de pe scenă văd lumea bazată pe fapte – și ordinea liberală care o susține – ca pe o anatemă; unul dintre ei tocmai a invadat Ucraina.
În această luptă, jurnaliştii joacă, de asemenea, un rol – unul în care nu sunt în egală măsură aliniaţi cu toate taberele. Putem la fel de bine să fim sinceri în privința asta.
- Text apărut inițial în Mdiapost, în două părți (partea I; partea II)
- Dan Perry, fost șef al Associated Press în Europa și Africa si Orientului Mijlociu.
FOTO | Lumi paralele. Ce imagini livrează Yandex și Google, după căutarea „Bucea”
[…] » Aflați mai multe informații aici. […]